Strainasii

Vizavi de mult lăudatul trai pe meleaguri străine. În 1990, am mers şi eu în satul natal pentru reconstituirea dreptului de proprietate. Am mers la primărie şi am văzut cu mirare că am fost trecut la rubrica „străinaşi”. Dumnezeule mare, prietenii cu care am copilărit mă considerau un străin. Dacă eu, în satul unde m-am născut şi am crescut, şi unde de foarte multe ori îmi făceam concediile, unde aveam toate rudele, dacă acolo eram străin, câtă jale în sufletul celor plecaţi. Şi aşa am ajuns la întrebarea, oare cum se simt acei plecaţi pe meleaguri străine? Cât de dureros trebuie să fie pentru ei, mai ales că nici nu au curajul să-şi afirme naţionalitatea. Au şi ei aceeaşi atitudine ca ţiganul când se simte umilit, ameninţă: ştii tu cine a fost naşu-meu? Să nu ai curajul să ţii fruntea sus când este vorba de neamul tău, de pământul de baştină. Am o confirmare din Republica Sud-Africană, cu cât dispreţ sunt priviţi românii acolo.
Umilinţa de acolo, de cele mai multe ori se datorează însăşi emigranţilor, care, pentru a trezi interesul de acolo ponegresc un popor. În loc să precizeze un loc, o instituţie, o persoană, ei generalizează. La atitudinea lor s-a mai adăugat şi modul de a fi al rromilor (ţiganilor). Să vă dau un caz concret. În urma unor împrejurări un tânăr ajunge în State. Când am intrat pe internet îmi spune că nici nu mai doreşte să audă de Romania. Dacă el, ca fiu de mare gospodar a vorbit aşa, presupun că ştia le de ce. Îi înjurăm pe unguri, dar ei niciodată nu obosesc să-şi consolideze poziţia; ei nu-şi hulesc neamul. Am avut subalterni de alte credinţe. I-am apărat tot timpul; dar când au ajuns în state, m-au blamat ca pe ultimul dintre tâlhari. Au uitat că în faţa durerii şi a lui Dsumnezeu eşti întotdeauna singur.
Nu aş vrea să simt, niciodată, povara străinătăţii. Când îţi place să faci ceva şi acel ceva foloseşte cuiva, întotdeauna îţi merge bine. Singurătatea şi durerea începe acolo unde nici ţie nu-ţi mai eşti de folos, atunci când în nopţile de nesomn te uiţi în tavan şi amintirile curg prin creier iar pe faţă lacrimile curg şiroaie. Oricât de bine ţi-ar merge pe acolo, niciodată nu vei uita prima dragoste; oriunde ai merge nu eşti de al lor. Ţin minte cuvintele Mariei Cunţan: te plângi că nu cred de a lor, dar ai fost de a lor vreodată?