EDECARUL.
Tot ce scriu aicea se bazaeză pe evenimente trăite, auzite sau presupuse de mine ca fiind reale.
Orice corabie, care pluteşte pe râuri, nu poate numai să plutească înspre aval; la un moment dat va trebui să mai şi urce în amonte, dar asta nu o poate face cu forţe proprii şi, pentru a salva situaţia, apelează la cineva care s-o tracteze. Persoana salvatoare este edecarul. Acesta are un odgon lung, leagă corabia şi singur sau cu ajutoare, de pe mal, trage corabia înspre amonte. Odată ajuns la capătul cursei, edecarul se urcă pe corabie şi împreună plutesc spre aval. Nu se ştie cât de mulţumit este edecarul dar ceea ce este sigur este faptul că fără ajutorul edecarului, corabia, nu poate să-şi facă treaba. Şi atunci când edecarul a ajuns la capătul puterilor, corăbierul îl abandonează pe cel care a fost cândva motorul activităţii sale de corăbier. Zadarnic, edecarul va aştepta, nu milă ci, acea grijă pe care orice gospodar o poartă animalelor sale. Cât de mult, eroul nostru, este sau nu edecarul pentru cei din jurul lui, să aprecieze fiecare.
Faptele ce le voi relata acum, aici, s-au petrecut în anii 50, sunt mulţi ani de atunci şi mulţi dintre eroii noştri au trecut în lumea umbrelor; iar cei care mai trăiesc au ajuns la o asemenea vârstă încât au ajuns apatici şi prea puţin le pasă dacă cineva le mai aminteşte de păcatele lor din vremuri demult apuse. Şi atunci pentru ce mai pierd timpul cu aşternerea aici a unor fapte despre care, poate, nimeni nu va mai vorbi cândva? Hagar nu am. Povestea începe după primul război mondial când Ardealul a trecut la România.
În judeţul Alba este un sat, Cricău. Din câte ştiu, satul are o vechime destul de mare şi prima dată era aşezat în locul numit azi La Comoară aşezat la ieşirea drumului ce duce la Alba Iulia prin Ighiu. Locului i sepune la Comoară deoarece aici,cândva, s-au găsit monezi şi bijuterii din aur. Se pare că aşezarea a dispărut în timpul migraţiei ungurilor. Mai târziu, în secolul XII, s-a construit biserica cetate, cunoscută azi ca fiind biserica ungurească.Se pare că aici s-au stabilit evrei maghiari. Aceştia erau destul de bogaţi fapt dedus când am văzut pietrele funerare din marmură. Pietrele se găsesc în cimitirul unguresc din Cricău în apropierea gospodăriei cunoscut de mine, prin anul 1950, ca fiind al lui Lofa lui Pişta. Dacă în acele timpuri, cineva îşi permitea să pună pe mormânt asemenea blocuri din marmură, trebuie să fi fost destul de bogat. Pietrele funerare sunt culcate, mod specific evreilor locali, de a-şi pune pietrele funerare pe mormânt.
După construirea bisericii cetate, în jurul bisericii şi în afara zidurilor au început să se stabileascăn solldaţii ieşiţi la pensie, slujitorii ţărani şi servitoare. Şi astfel s-a încropit satul Cricău.
În partea dinspre Galda de Jos se află dealul Bidişcuţa. Undeva pe locul numit la cireş a fost cândva o aşezare care a dispărut în aceleaşi condiţii ca şi aşezarea de la Comoară.
În partea dinspre nord se află Piatra Craivei. Aici a fost o aşezare clădită de apulum despre care se ştiu prea puţine doar numele aşezării a fost preluat şi de romani care au construit portul de pe Mureş, la Partoş, şi s-a dezvoltat localitatea Apulum, azi Alba Iulia. Despre vechiul Apulum ştiu doar că pe aici au trecut şi celţii despre care ştiu că încă se mai păstrează dovezi materiale care atestă exiatenţa unui lăcaş de cult. Despre oamenii din Craiva veche de la Piatra Craivei pot spune că până la un moment dat era pur sânge de dac. Fiind un sat de munte, migraţia locuitor era spre şes şi ca atare nu avea cum de la şes la munte,deci sângele lor nu putea să fie amestecat cu a altor naţii. Tot aici a fost şi ultimul punct de rezistenţă a lui Decebal. Se pare că aici a fost găsită mâna dreaptă a lui Decebal.
Mai pot spune că pe creasta acestei stânci a fost construit şi un castru roman, castrul locuit până la apariţia cavalerilor rătăcitori după războiul de la Grumvald şi a dispărut ordinul cavalerilor teutoni. Atunci un grup de cavaleri a ajuns şi la Craiva şi au ucis ultimii locuitori ai castrului: doi bătrâni, şapte copii şi opt femei. Corpurile lor au fost găsite îngropate la picioarele stâncii. Mai tîrziu, când localnicii au coborît mai la vale şi au înfiinţat localitatea Craiva veche, piatra fasonată a castrului a fost luată pentru a se construi o biserică ortodoxă.
Tot despre această stâncă este o legendă cu uriaşi. Se vede o crestătură orizontală în stâncă. Se spune că acolo este o poartă care se deschide odată la şapte ani, în noaptea de paşti, iese un uriaş şi merge la fetele din Craiva. Odată, un uriaş a furat o fată din Craiva şi nu a reuşit să ajungă la maomentul închiderii porţii aşa că o parte a fustei a rămas afară şi aşa a fost ultima dată când s-a deschis poarta. Pe creasta stâncii este o crestătură care merge până jos. Această stâncă este cunoscută ca fiind fântâna ai oarbă. Când eram copil încă se mai vedea apa clipocind. De aici scoteau apă locuitorii castrului apa, aşa că nu prea se supărau când năvălea duşmanul. Azi se mai cunosc temeliile dacice ale castrului, o cisternă săpată în stâncă, pentru păstrarea apei. Se mai vede şi locul unde erau puse ţevile de tun din acele vremuri. Mai pot spune că de pe vârful stâncii se vede la Orăştie, la Turda şi spre Blaj, Deci era un punct de observaţie excelent. În partea dinspre Benic este satul Tibru sat despre care, crede eu a fost întemeiat de către soldaţi ai luiMihai viteazu.
Oamenii. La vremea mea am constatat că zicala cu sângele albastru nu este spus degeaba. Oamenii din Craiva veche sunt oameni la care se cunoaşte că au rădăcini în centrul religios de la Piatra Craivi. Oameni curaţi, gospodari şi de bun simţ, Aceşti oameni cu preocupări de crescător de oi au învăţat că într-adevăr „ochiul stăpânului îngraşe vita”. Şi fără niciun fel de alte comentarii, susţin că aceşti oameni sunt urmaşi direcţi ai lui Decebal, fără pic de sânge roman. Cât despre Cricău, ei bine, acesta se poate diviza în două părţi. De la vechea primărie în sus sunt urmaşi ai craivenilor care au coborât în valea cricăului şi partea de jos cu populaţie formată din familiile celor care deserveau curtea grofului. Aici se poate observa o diferenţă mare între cei veniţi din Craiva şi cei din partea de jos a satului, oameni despre care cu greu poţi spune cuvinte de laudă, mai ales despre cei din partea despre care se spune la Rojină. Despre oamenii din Tibru pot doar să spun că dacă aduci un moldovean şi îl instalezi n Tibru, cu greu ar putea fi recunoscut. Ăsta este motivul pentru care cred că au rădăcini n soldaţăi moldovenim care au fugit de la Gorăslău după moartea lui Mihai viteazul. Aprecierile mele se referă la un timp al anilor 1950.
Time Management
Acum 13 ani