Diplome

STUII SUPERIOARE.
Adeseori, aud voci nemulţumite, că deşii au studii superioare n-şi pot găsi un loc de muncă. Gândul lor este că dacă au urmat cursurile unei facultăţi, musai să i se găsească un loc de muncă la nivelul diplomei. Asta era pe vremea comuniştilor. Dacă cineva termina o facultate imediat i se găsea un loc de muncă şi cu voie sau fără voie era numit în funcţie. Se pare că lucrurile s-au schimbat.
Bunăoară, cumnatul unui vecin a reuşit să treacă graniţa şi să ajungă în Austria. Căutând un loc de muncă a ajuns la un patron căruia i-a explicat că este absolvent al unei facultăţi în domeniul mecanic. Patronul ar fi spus cam aşa: bine, bine, dar ce ştii să faci? Şi astfel i-a oferit postul de lăcătuş mecanic adjustor.
Un alt caz. Îmi amintesc despre întâmplarea unui publicist care a mers în state să se documenteze. Acolo solicitat unui senator, un interviu. Mergând la ferma domnului senator, la bucătărie, o femeie care gătea a spus că este soţia şi că domnul senator este în camp, că mai are de arat vreo zece hectare. Deci, doamna senaor nu se ruşina să gătească. Mergând în camp, la volanul tractorului era domnul senator.Deci domnului senator nu îi cădea titlul dacă ara propria moşie. Domnul senator a chemat pe fiul său să continue aratul. Fiul avea 14 ani. Cu ce se ocupa fiul? Creştea 200 de capete de vite şi avea cont în bancă. Se pare că este vorba despre cartea “Hoinărind pe Missisipi.
Un alt caz. Un inginer român este trimis la Viena pentru nişte comenzi. Ajunge la o firmă mai mică. Îndrumat spre birou, pe scări găseşte o tânără care ştergea balustrada de de praf. Întrebând de director, a fost îndrumat spre birou. După un timp aceeaşi doamnă apare. Omul este mirat. Femeia a spus că nu-şi permite să angajeze o persoană care ar avea de lucru doar câteva ore pe zi, deoarece treaba asta o poate face şi ea. Nu îi cşdeau galoanele să facă ordine cu mâna ei.
Un patron gospodar nu te întreabă de diplomă. Diploma confirmă că ai urmat nişte cursuri şi că ai un anumit nivel de cunoştinţe. Doar rezultatele muncii arată ceea ce ştii să faci, iar angajatorul este interesat de randamentul muncii tale şi nici de cum câte diplome ai. Am 72 de ani şi de muncit până peste cap, şi de multe ori fac şi inginerie în timp ce alţii se plâng că sunt muritori de foame.
Omule, aruncă dracului diploma, suflecă-ţi mânecile şi arată ceea ce ştii să faci şi atunci nu te vei mai plânge. Alege meseria care te avantajează şi nu ceea care este mai curată. Învaţă să-ţi asumi riscurile meserieri. Meseria nu se învaţă, se fură, spun bătrânii. Mergi unde este loc pentru tine şi nu unde ai vrea să fii. Învaţă de la H. Shliman, citeşte “Hoinărind pe Missisipi”, ridică ştacheta la nivelul la care speri să poţi ajunge. Ca să pot să mă afirm, în meseria mea, mi-au trebuit 20 de ani. Tu vrei să fii adulat când abia ai ieştit de pe băncile şcolii. Nu se poate. Cândva, din 80 de stagiari, unul a întrebat: şi ce şanse am? Dacă pleci din capul locului că nu ai nici o şansă, la ce bun să mai mergi la şcoală? Doare cel ce speră în ceva, merge pe drumul propus, ceilalţi se plâng. Şi chiar şi atunci când trudeşti, uneori nu ai nici o şansă să ajungi, cu atât mai puţin când te lamentezi.
De curând am cunoscut un şef la nivel de judeţ, în domeniul lui. Dar, când ajungea acasă, la ţară, dezbrăca haina de şef, şi punea mâna pe mătură şi lopată şi făcea curat la porci în coteţ. Întrebat de ce face asta? A răspuns: la serviciu sunt şef, aici sunt gospodar în curtea mea, nu le pot amesteca.
Atât am avut de spus despre locurile de muncă.

Un risc asumat

UN RISC ASUMAT.
La o anumită vârstă, un om constată că acea poziţie pe care o ocupă în societate nu îi corespunde aşteptărilor sale şi atunci hotăreşte să-şi schimbe rostul vieţii. Unii se fac fotbalişti. Aici se pot face averi imense, dacă eşti un talent deosebit. Dar există şi un anume risc. Se poate ca la un meci să ai un accident care pune capăt vieţii tale sportive şi te trimite, într-un cărucior pe viaţă. Conştient sau nu, riscul a fost asumat.
Mulţi tineri merg în Afganistan, sau pe alte meleaguri. Şi aici se pot câştiga bani frumoşi, dar mai există şi riscul de a fi împuşcat mortal, din prima zi. Conştient sau nu, riscul a fost asumat.
Mulţi tineri au plecat peste hotare pentru a munci şi prin muncă cinstită să-şi încropească o gospodărie. Dar, de multe ori, lucrând la negru, un accident le poate anula pentru toată viaţa visurile de a avea cât de cât un alt nivel de trai. Conştient sau nu, riscul a fost asumat.
Trăind într-un regim comunist, mulţi au constatat că nu le convine regimul comunist şi au trecut la proteste. Ei ştiau că vor avea de suferit, ştiau că riscă enorm. Conştient sau nu, riscul a fost asumat. Mulţi au trecut dincolo, în lumea liberă . Şi acolo se puteau realiza sau nu. Conştient sau nu, riscul a fost asumat.
Alţii nu şi-au asumat acel risc şi s-au supus. Conştient sau nu, acel risc nu a fost asumat.
Ce este de adăugat aici?
Nu am nimic de adăugat decât faptul că unii s-au realizat, fie aici fie acolo; alţii nu s-au realizat fie că sunt aici fie că sunt acolo. Dar cel mai dureros este faptul că acei rataţi, de aici sau de aiurea, scuipă pe numele de român. Dar ce poţi să faci? Un om cu mintea întreagă ştie să aleagă.
Un singur lucru nu poate anula străinătatea: dorul de casă, dorul de ai tăi. Am umblat şi eu pe oare unde şi nu m-am adaptat; dar nu am blamat numele acelor ţări şi nici nu am înjosit numele de român. Nu m-am putut realiza acolo şi cu asta basta.
De aceea spun că aici mă simt bine şi spun: DOAMNE BINECUVÂNTEAZĂ ROMÂNIA ŞI PE CEI CARE O IUBESC, şi dacă se poate alungă de pe drumul nostru pe acei care ne fac neamul de ruşine şi ne împiedică să fim ceea ce merităm.

Demnitate

Zemil Hagiaturian Italy VERONA
20/05/2009 10:30 --- Te scalzi în eroare tinere domn. Eram încântat de a avea o relaţie cu o asemenea somitate. Chiar i-am publicat o imagine pe blogul personal. Ne programasem chiar o vacanţă în deltă. Şi cum, doream să ştiu cine întră în casa mea, în mod firesc am contactat şi alte surse. Un om de o asemenea valoare artistică nu se poate să nu fie cunoscut în lumea artelor din România. Şi astfel m-am adresat unor membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. Nimeni, dintre cei întrebaţi de mine nu a spus că l-ar cunoaşte. Datcus mai afirma că este preşedintele asociaţiei românilor din Australia. Se poate, dar m-am adresat Consulatului Român din Sidney mi s-a furnizat o listă unde nu am dat peste numele de Datcus. M-am adresat la ARA şi de acolo îmi apare un anume Maghiaru ca şef al acestei asociaţii. Mi-a comunicat că îl cunoaşte vag pe Datcus dar că nu face arte din asociaţie şi că de fapt nici nu îl cunoaşte ca artist plastic. L-am rugat să citească modul în care postează acest artist. Dânsul a spus că a citit şi că va încerca să-l contacteze pe Datcus.
Mă insulţi fără să ştii ce am postat. Niciodată nu i-am adresat cuvinte jigitoare. Se plângea că i-am stricat nu ştiu ce planuri. A trecut chiar la ameninţări cu moartea, cu incendierea. Dacă intri pe blogul meu vei găsi multe perle de exprimare ale acestui domn. Citeşte şi compară, ce am făcut eu, ce am postat eu şi ce mi-a scris domnia sa.
Că a avut realizări, despre care s-a scris în 1993, am citit şi eu. Dar de atunci încoace, canci, nimic nu mai apare. Or un membru UNESCO, chiar aşa de uşor intră îm anonimat? De ce nu mai apare nicăieri cu noi realizări. Iar vizavi de Ţepeş, dacă mai sunt insultat, pot face unele dezvăluiri mai mult sau mai puţin şocante.
Nu am altă dorinţă decât să uit de acest domn care trăind într-o lume civilizată nu a ales decât lăturile şi le-a aruncat pe blog la adresa mea. Dacă doreşte un dialog civilizat, sunt gata să uit toate insultele, dar dacă sunt provocat, într-adevăr voi trece şi eu la atac, dar nu cu insulte ci cu dezvăluiri de fapte verificabile şi de necombătut.
Iar dacă te trage inima să dialoghezi cu mine, dialoghează civilizat şi accept o luptă pe idei, dar fără atac la persoană. Eu nu spun că eşti aşa sau altfel, spun doar că modul în care tu şi alţii mă jigniţi nu poate fi comparat cu modul în care răspund eu. Vă salut, cu bine şi spun: DUMNEZEU SĂ BINECUVÂNTEZE ROMÂNIA AŞA CUM ESTE EA şi dacă se poate să alunge din drumul nostrum pe cei care ne ămpiedică să fim ceea ce merităm.

Rmania penala?

Suntem o ţară penală?
Aşa pare dacă citeşti inepţiile unor rataţi şi ale unor inadaptaţi. Suntem aşa, suntem pe dincolo, suntem ce poate fi mai rău. Pe toate lungimile de undă urlă că suntem o ţară de nimic. Dar tu care insulţi această naţie din ce neam te tragi? Ieşi pe blog şi spui că suntem nişte nimeni. Da tu poţi accepta ideea că te-ai născut dintr-o mamă curvă şi un tată hoţ? Cum poţi afirma că tu eşti un geniu de inteligenţă şi un morman de puritate când sămânţa din care te tragi, afirmi că este un gunoi? Cum acceptă această idee milioanele de români realizaţi peste hotare? Acceptă ei ideea că sunt urmaşii unor gunoaie?
Încerc să explic. Oamenii cu adevărat realizaţi, sau nu, dar demni, cu verticalitate, recunosc realitatea de fapt dar nu ies în stradă să-şi pună poalele în cap. Stau modeşti în banca lor. Îşi văd de treburi iar când văd câteodată lăturile aruncate de nişte rataţi, scuipă a scârbă şi lehamite. Nu ai ce face. Când gunoaiele ies să dea spectacol, va trebui să întorci capul, deoarece demnitatea nu te lasă să dai cu bolovani. Îşi poate închipui cineva că poate deveni o valoare respectabilă aruncând invective la adresa ascendenţilor săi? Da, suntem aşa cum suntem cu toate păcatele noastre, poate avem asta în sânge şi de ulte ori ratăm ocazii bune pentru a ieşi la lumină cu valori autentice. Şi ori de câte ori încercăm ceva bun, vine cât un nimeni să ne arate cu degetul ca pe nişte munţi de necinste şi de imbecilitate.
Tu, care arunci cu lături asupra neamului, te-ai născut oare într-o lume pură? Aşa arată sufletul tău, plin de lături şi scârboşenii? Nu ai cuvinte de laudă la neamul mamei tale? Tu nu ai un gest de tandreţe pentru fraţii şi surorile tale? Nu găseşti cuvinte de laudă la adresa celor care au adus culturii şi civilizaţiei mondiale, perle de creaţie? În sufletul tău nu este un loc de respect pentru gloria neamului tău: pentru Mihai Viteazu, pentru Ştefan cel Mare, pentru Brâncuşi, Saligny, Coandă, Eminescu, Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Ducadam, şi mulţi, mulţi alţii? Ce aveţi cu aceste valori umane de le condamnaţi la grămadă cu alţii care vă seamănă.
Aţi uitat că românul face partea din neamul cel mai ospitalier? Aţi uitat cum în statul cel mai democrat, un om împuşcat moare sub ochii indiferenţi ai cumpărătorilor? Ce sălbăticie poate fi mai crasă decât indifereţa la suferinţa neamului tău? Acolo unde civilizaţia înfloreşte şi voi nişte linge blige vă simţiţi teribil, nu îţi saluţi vecinul, şi dacă îl întrebi ce mai face îţi răspunde că ce te interesează? Unde se mai spune că dacă un gospodar te invită în curte poţi fi sigur că te invită şi la masă? O civilizaţie fără omenie este o poleială. Să nu poţi merge neinvitat în casa tatălui tău, aia este omenie? Te poţi simţi bine când fratele tău în loc să te invite în casă la o ţuică de prună, te invită la restaurant, deoarece nu vrea să-i intri în casă? Ce poate fi în sufletul tău dacă nu ai pic de omenie? Răspund: un astfel de suflet este beton şi sticlă, rece şi indiferent. De aceea mă simt bine aici şi spun: DOAMNE BINECUVÂNTEAZĂ ROMÂNIA AŞA CUM ESTE şi dacă se poate alungă din calea noastră pe cei care ne împiedică să intrăm în rândul lumii. ZB

ORGOLII

Orgolii.
M-am frământat nopţi la rând. M-am străduit să descopăr umde am greşit, care ar fi elementul care a determinat acea explozie furibundă împotriva mea. Nu am găsit un răspuns care să mă mulţumească. Dde fiecare dată am postat, în cuvinte potrivite şi de bun simţ. Şi totuşi, chiar şi după ce am plecat de pe blogul Băsescu, sunt atacat. De ce? Chiar şi absent supăr pe cineva, altfel nu se explică. O vorbă spune că trăznetul nu cade în văi. Ce poate însemna asta în legptură cu mine? Atacatorul să se fi simţit ofensat că nu i-am adus osanale fără să verific? Cine sunt eu atât de important ca cineva să mă bage în seamă ca manifest într-un domeniu atât de vast cum este arta? Aşa că, printre altele, mi-am amintit de atitudinea celui care l-a asasinat pe preşedintele Lincoln, şi de a celui care l-a asasinat pe Lennon. Mi-am amintit de ultima zi din viaţa lui Esop. Mi-am amintit de arta denigrării. Împroaşcă noroi, un costum stropit cu noroi, oricât l-ai curăţa, undeva, totuşi va rămâne o pată.
De acord, dar în ceea ce mă priveşte, la vârsta mea, nu caut decât liniştea şi un dialog aşezat, cuminţel şi de unde eu, sau altcineva, găsim câte un grăunte de înţelepciune. Şi ce am găsit? Nu am găsit decât o troacă de porci une un cineva îşi arunca toate dejecţiile verbale. Din lipsa unui bagaj de cunoştinţe, foloseşte acele expresii pe care alţii, mici măcar nu le percep, atât sunt de murdare.
Cred, că prin ceea ce am făcut eu, am scos la lumină unele lucruri pe care unii le doresc uitate. Prin dorinţa de a cunoaşte omul, am scos la lumină şi unele orgolii nemăsurate. Pentru atacurile îndreptate împotriva mea mi s-a dat o lecţie de deuitat, şi anume: cât de josnici pot fi unii oameni, cât de murdare sunt atacurile lor. Unii nu se mulţumesc să atace în dialog, ei atacă şi atunci când partenerul de dialog a dispărut. Cred că unii nu ascultă, ei vor tot timpul să aibe în mână microfonul, numai microfonul, iar ceilalţi, numai şi numai difuzorul. Ascultătorii nu au dreptul la cuvânt. Pot vorbi oricât, nu-i ascultă nimeni. Aici nu este un dialog, este un discurs fără sfârşit şi se aşteaptă numai laude şi aplauze.
Poate sunt orgolios în concluziile mele, dar, cred că prind ceea ce am spus, sau nu am spus, am strălucit prin ceva, fie şi numai prin puterea de a nu răspunde cu aceeaşi nonedă.
Cât despre ceea ce se postează în numele diasporei, tot despre un orgoliu este vorba. Am dialogat cu diverse persoane, am şi prieteni şi rude dincolo de hotare. Toate persoanele contactate au condamnat acel mod murdar de a se exprima. Ei sunt acolo unde sunt, unii s-au realizat, alţii nu au avut noroc, dar măcar şi-au păstrat demnitatea de oameni. Ori unde ai merge, în primul rând ceilalţi văd omul, apoi întreabă cine este acesta şi de unde vine. Respectul, bunul simţ, înţelepciunea nu au frontiere, nu au naţionalitate, nu au vârstă; toate locuiesc acolo unde nu se scrie, se simte, ele sunt în inima omului, şi ca atare nu poţi spune dacă este ungur, român, turc sau ţigan, singurul lucru care îl poţi spune, este că cel din faţa ta este om sau neom.
Şi ca să închei aşa cum am promis: DOAMNE BINECUVÂNTEAZĂ ROMÂNIA AŞA CUM ESTE EA, şi dacă se poate alungă-i pe acei care ne împiedică să întrăm în rândul lumii.

Nenorocitii

NENOROCITII?
Cineva se întreba de ce suntem un popor de nenorociţi. Voi încerca să scriu aici câteva ipoteze. Nu am pretenţii de a emite judecăţi de valoare, aşa că nu văd motive pentru care cineva simte imboldul de a mă înjura sau de a mă combate. Nu scriu nici scenarii SF; voi încerca să arăt că de fapt nu suntem un popor de nenorociţi sau de retardaţi. Şi cum nu prea mă pricep la discursuri, voi descrie câteva fapte, aşa cum au ajuns la mine, din negura istoriei.
În general, este ştiut că istoria reţine şi interpretează, mai precis deformează faptele după cum impune politica momentului. Să luăm un exemplu cunoscut şi arhicunoscut, papara de la Turtucaia. Am fost isteţi, am trecut Dunărea şi am luat papara. Manuaele şcolare, citite de mine, nu pomenesc nimic despre acest fapt. Şi totuşi, un cineva, pezent la faţa locului povesteşte cum soldaţii români împinşi spre apele Dunării încercau să treacă în înot; iar soldaţii bulgari îi vânau, trăgeau la ţintă. Nu am citit nicăieri despre ceea ce căutau soldaţii români peste Dunăre şi nici despre papara mâncată. Apoi, un alt fapt istoric, la Călugăreni, Mihai Viteazu îi bate pe turci dar o ia la sănătoasa. Pot aminti aici şi războiul din 101-102 când romanii îi trag o bătută lui Decebal dar îl ajută să construiască cetăţi pe malul stâng al Dunării. Aparent un act favorabil lui Decebal, de fapt, popoarele migratoare, pentru a trece Dunărea se loveau de cetăţile de pe malul stâng; un scut de apărare al imperiului pus în braţele vecinului.
Mai târziu vin turcii. Ei vor o raia turcească la nord de Dunăre. Bine, dar pentru administrarea acestei raiale era nevoie administratori turci, care cerea multă cheltuială şi orice conflict între administratori şi localnici devenea un conflict interetnic. Dar, un isteţ merge la poartă şi îl convinge pe sultan că este mai economic să rămână lucrurile aşa cum sunt, şi în schimb va avea liniştea necesară başca economiile cu administraţia, iar românii nu aveau ce căuta la sublima poartă deoarece erau conduşi de boieri neaoşi munteni, probabil croiţi pe malul Bosforului. Şi uite aşa, Muntenia devine un scut pentru europeni şi o sursă de câştig pentru turci.
Mai vine şi a doua mare răfuială. Cedăm Bsarabia şi Bucovina fără a se trege un singur foc de armă, în schimb devenim eroii care am trecut Nistru şi am făcut o mică plimbare până la cotul Donului de unde ne-am întors cu partea dorsală făcută ferfeniţă. Ce om fi căutat noi acolo? Habar nu am. Dar istoria scrisă de comunişti o consideră ca fiind un atac asupra URSS, apoi cei de azi spun că a fost un act de eroism.
Istoria este plină de concluzii ce se contrazic de la o perioadă la alta, depinde de cine are în mână cârma.
Şi uite aşa, de la o interpretare la alta, străinii ridică nedumeriţi din umeri şi spu despre româmi că sunt nişte excroci, nişte porci pentru care nu merită să sacrifici un scuipat.
Şi cea mai mare imbecilitate ce se flutură în jurul oricărui eveniment ce atrage atenţia masmediei este: AŞA ESTE ÎN ROMÂNIA. Nu că un anume primar, ajuns nu se ştie cum, pe acel scaun este un imbecil, nu că un poliţist beat face o trăznaie, nu că la o şcoală un profesor face unele năzbâtii, nici vorbă, tot poporul român este aşa, aşa este toată România. Peste tot în lume sunt accidente de circulaţie, doar la noi este catastrofal. Peste tot în lume sunt criminali, doar ai noştri fac specia de ruşine. Orice eveniment banal petrecut în lume, care aproape că trece neobservat, la noi capătă dimensiuni ciclopice. Aici este rădăcina răului, în modul de a interpreta faptele. În istorie, dacă am pierdut un război, l-am pierdut că forţele duşmane au fost mai puternice; dacă s-a prăbuşit un pod a fost pentrucă cineva a neglijat o reparaţie. Şi astfel şirul argumentelor ar putea continua. Nu românii sunt retardaţi, nu românii sunt criminali şi hoţi, nu românii sunt cei mai mari trădători de neam, nu domnilor. Principalul vinovat este acel tembel care în loc să spună că vinovat este un ins care nu-şi face datoria după lege spune că aşa este în România. Greşit domnilor, aşa este peste tot în lume doar noi punem faptele unui ratat pe seama unui popor. Cred că forma cea mai potrivită este să spunem: DOAMNE BINECUVNTEAZĂ ROMÂNIA AŞA CUM ESTE şi dacă se poate, Doamne, mai dă la o parte din drumul mostru pe cei ce ne împiedică să intrăm în rândul lumii.