Redtrocedări

Retrocedări.
Vizavi de retrocedări, personal nu am nimic de câştigat şi nimic de pierdut în toată această tărăşenie, dar, mai este şi un dar. Legea este făcută fără cap şi mai ales fără coadă şi ca atare are suficiente portiţe de trecere pentru tot felul de abuzuri. Un prim abuz şi cel mai grosolan este retrocedarea unor bunuri către regele Mihai. Toate bunurile retrocedate sunt domenii ale coroanei, deci ale statului român. Regele Mihai a renunţat definitiv la prerogativele regale mentru domnia sa şi urmaşii ce vor veni. Întrebarea este, cu ce drept mai pretinde retrocedări, reluarea unor prerogative şi mai ales cu ce drept acceptă să i se spună regele României din moment ce nu a fost încoronat niciodată? Poate greşesc, dar gurile rele mai spun că încă de la abdicare domnia sa primeşte 20000 de dolari SUA, lunar din partea statului, la început comunist iar azi român.
Apoi mai vine şi o altă bubuială. Orice construcţie neîntreţinută timp de 20 de ani devine de nefolosit. Dar multe construcţii au fost modernizate, s-au făcut investiţii importante. Cine va restitui sumele investite? Un calcul corect ar duce şi la o restituire decentă. Problema se pune mai acut acolo unde au fost instalate instituţii de cultură şi sănătate. Că aceste locuinţe au fost întreţinute, şi modernizate, foarte bine da un calcul echitabil între o chirie decentă pe care trebuie s-o plătească cel care foloseşte imobilul din care să se scadă cheltuielile făcute ar duce la o restituire corectă.
Mai sunt şi costurile impuse de CEDO în cazul unor procese. Aici este o altă şmecherie care permite excrocheriile. Se ştie că CEDO impune nişte valori imense. Dacă printr-o maşinaţie instanţa română dă, intenţionat, o hotărâre greşită, revendicatorul merge la sigur pe CEDO, statul român plăteşte. De acord? Dar statul român sunt şi eu. Pentru ce să plătesc eu pentru o eroare judiciară? Eu când am greşit am plătit din buzunarul meu. Judecătorul de ce să nu plătească? Ba mai mult, să mai aibă şi oarece profituri dintr-o eroare intenţionată.
Apoi, mai apare o altă situaţie. Dacă statul de azi, recunoscut pe plan mondial are nişte acţiuni, sunt sau nu legale? Dacă da, ce se va întmpla dacă peste cinci sau zece ani va veni un alt regim şi va anula toate legile statului de azi? Ce vor spune actualii păgubiţi? Ca atare, se pune întrebarea; dacă statul român din 1950 încoace, stat recunoscut de ONU şi alte instituţii internaţionale; statul recunoscut de statele lumii care a făcut investiţii în România, poate fi negat de către o mână de oameni? Dacă da, atunci care este rostul să se mai facă legi când o minoritate poate anula tot ceea ce a fost recunoscut ca legal pe plan mondial, vin azi o mână de oameni şi spun, NU, nu a fost legal. Cui foloseşte faptul că în lume sunte desconsideraţi tocmai pentru faptul că o lege făcută alandala, sau fundamentată, este considerată bună atât timp cât cei aflaţi la putere o consideră ca atare.
Sunt state care au legi în vigoare de sute de ani şi sunt considerate bune, eventual li se aduc anumite corecturi (amendamente); în schimb la noi nici faptul că patria noastră se numeşte România, nu este o faranţie a perenităţii.
SCURT: Solicit celor îndreptăţiţi, să perie legea şi s-o aducă la un nivel decent, chiar dacă vor fi şi victime, dar unde CEDO să nu aibe nimic de adăugat. Să se stabilească precis cine plăteşte pentru procesele corectate de CEDO.

Rezumat

Rezumat.
Încerc un fel de rezumat al modului în care văd eu cum decurg lucrurile în a ajunge să cunoşti omul.
După părerile acceptate de mine, spaţiul universal este populat cu spirite: cenuşii, albe şi albastre, deasupra cărora este spiritul suprem. Spiritele cenuşii sunt acele spirite subevoluate pentru care spiritul sprem a decis să se găsească mijloace de evoluare spre alb şi apoi spre albastru. Or, dacă un spirit ajunge la iluminare, la albastru, primeşte puteri nebănuite, motiv pentru care evoluţia trebuie să ducă la desăvârşire, la capacitatea de a folosi aceste puteri numai pentru a construi şi în nici un caz pentru a distruge. Evoluarea unui spirit de la cenuşiu la albastru este un proces de lungă durată. Instrumentul care crează mediul pentru evoluţie este cospul uman şi societatea umană. Dar viaţa unui om este mult prea scurtă şi ca atare insuficientă pentru evoluţia unui spirit. În acest caz se apelează la reîncarnare repetată până la desăvârşire sau la trecerea lui într-o dimensiune inferioară. În fiecare existenţă într-un corp, spiritul are o anume misiune de îndeplinit şi o anume lecţie ce trebuie învăţată. Toate acestea însumate, permit unui spirit să evolueze, iar atunci când a ajuns la albastru, este considerat suficient de evoluat şi ca atare nu mai este nevoie de reîncarnare. Doar când într-un anumit loc în societate este nevoie de un impuls, atunci apare un spirit albastru reîncarnat, spirit pe care noi îl cunoaştem ca geniu uman.
În ceea ce priveşte locul unui individ în lume eu văd lumea ca pe o suprafaţă a unei ape oglinda căreia este străpunsă de diferite tulpini. Aceste tulpini se mişcă în bătaia vântului şi creează unde în jurul lor. Aceste unde se întâlnesc cu alte unde, undele primite pot fi mai tari, mai slabe, în simfazie sau afazie. În atari situaţii, de fiecare dată va fi o altă rezultantă. În cazul în care o tulpină, ajutată sau nu, va crea unde care nu îi sunt proprii, va avea probleme. Cele pozitive vor crea unde calme, cele pozitive pot genera unde violente care într-un fel sau altul vor găsi mijloace de a se linişti, fie distrugând tulpina fie forţa care a generat-o. Gen credinţă cu apelarea la dumnezeire şi în opoziţie apearea la forţeleîntunericului.
Deci, cam asta ar fi în mare ideea mea despre lume şi de conceptul în baza căruia eu construiescn nu un zodiac, nu un horoscop ci o imagine a unei persoane pentru a o ajuta să se cunoască pe sine. Eu nu caut în afara omului, evenimente care îi pot influenţa viaţa; eu caut în interiorul omului ceea ce este şi caut să-i dau puterea de a trece peste evenimente, de a răspunde la încercările ce o va pune la încercare. Caut ceea ce se poate numi: să schimbe ce se poate schimba şi să suporte ce nu poate schimba.

De ce Basescu?

Ce este de fapt România? Este o corabie în largul unui ocean. Pe acolo trec fel şi fel de corăbii, prieteni sau piraţi. Nimeni nu poate citi ce scrie în jurnalele de bord, nimeni nu ştie ce se ascund în calele lor. Dar nici natura nu este mai cu milă. Pe cer furtuna, este vizibilă, mă rog se presupune că ai informaţiile necesare pentru a lua măsurile potrivite să nu te dai învins. Da, dar şi în adâncuri pot fi duşmani care tăcuţi, acolo unde sunt, aşteaptă răbdători să te scufunde.
Şi această corabie numită Ronânia mai are şi un echipaj rebel unde fiecare se crede capabil să fie căpitan. Cine ar putea fi căpitan: barmanul? Bucătarul? Mecanicul de la motoare? Cine? Când corabia este în mijlocul furtunii nu este loc pentru greşeli, nu poţi repeta o decizie eronată. În primul rând, pentru ca vasul să poată trece prin toate furtunile, echipajul trebuie să înţeleagă că pe această corabie trebuie să fie o muncă de echipă. Fiecare să fie cel mai bun acolo unde îi este locul. Căpitan? Căpitan să fie cel recunoscut pentru acest post cel care are experienţă chiar dacă a lucrat pe o corabie mai mică. Dacă echipajul nu înţelege asta, corabia ori se duce la fund ori cade pe mâna piraţilor. Eu cred că este necesar nu să credem, ci să fim convinşi că, la ora actuală, cel mai bun candidat este Trăian Băsescu. A activat într-un post unde nimeni nu poate ajunge pe pile. La comunişti, la stat sau la patron, când este vorba de bani mulţi, nimeni nu-şi permite să promoveze pe bază de pile. În lume , sunt mulţi patroni care, dacă un fiu care nu este competent în nici un loc, că îi produce pagube, pur şi simplu îl trimite la plimbare. Noi, acum în situaţia actuală, oare ne putem permite să riscăm? Nu, eu nu cred că ne putem permite o eroare de pilotaj. Acesta este modul meu de a vedea lucrurile.

Un scenariu posibil

Un scenariu posibil.
Cred eu că undeva se poartă un dialog despre sursele de bani. Păi cine ar putea dialoga pe această temă? Păi, conu Rokefeler şi amicii lui. Dar să revenim la oile noastre, nu este o exagerare; comportamentul nostru este oarecum asemănător cu al turmei. Suntem undeva prin anii 60 şi mai târziu. România este în plin avânt economic. Dăi cu centrale, dăi cu hidrocentrale, deci şantiere peste tot. Cumpără din afară tot ce este mai modern. Vinde arme cot la cot cu americanii şi ruşii, vinde oţel pe piaţa americană la preţ de-i înnebuneşte pe americani. Construieşte vapoare, construieşte locomotive, iasă pe piaţă cu utilaj petrolier ultraperformnt, construieşte autocamioane, fabrică tractoare, dar ce naiba nu face? Diamante la Timişoara, îngrăşăminte la Arad şi Tg Mureş. Exportă tractoare, construieşte combinate petrochimice, nici nu simte valorile înglobate în canal, metrou, Casa poporului şi se mai apucă nebunul de Ceauşescu şi mai plăteşte şi datoriile până ajunge să dea el împrumuturi externe.
Păi, o bancă din ce trăieşte dacă nu mai are debitori. Nu asta este de nepermis. Se pare că lagărul socialist începe să funcţioneze; nu grozav dar e ceva. Ce-i de făcut? Nu iau în discuţie celelalte ţări, încerc o ipoteză despre România. Hai să finanţăm o revoluţie. Cu cine? securitatea nu pare entuziasmată, armata nu se poate, hai să trimitem băieţii noştri. Şi au venit. Unde punem focul. La Iaşi, se pare că nu a ţinut cioaca. A, avem un popă la Timişoara care este în conflict cu autorităţile şi mai sunt şi ungurii care nu se prea dau bătuţi. Merg în faţa casei lui Tokeş, se pun în genunchi şi aşteaptă. Pe cine să arestezi, în cine să tragi. Ba mai mult, ungurii, în drum spre casa lui Tokes strigă pe străzi: români veniţi cu noi. Treaba nu e în regulă. Hai să trimitem gărzile patriotice înarmate cu ciomege. Se urcă în trenuri oltenii de la Râmnicu Vâlcea şi merg la Timişoara să-i cuminţească pe huligani. Acolo, surpriză. Huliganii îi aşteaptă cu coşuri pline cu mezeluri. Oltenii, iau mezelurile şi se întorc acasă. Ei dacă este aşa atunci se schimbă foaia. Trimitem echipe de diverse culori care sparg vitrinele şi jefuiesc. Acum da, armata are motive să intervină, dar nu trage. Nici aşa nu a mers. Şi au trimis oameni care să-i provoace pe soldaţi. Spune un soldat: ce era să fac atunci când vine un civil şi înfige ranga în pieptul camaradului meu? De data asta a ţinut cioaca. Şi uite aşa s-a dezlănţuit dezastrul. Ce a urmat, poate au relatat alţii cu mai mult talent.
Da, dar nu-i destul. Au luat televiziunea şi dăi, şi dăi cu scene de groază. Dar, doi oameni trebuiau să moară soţii Ceauşescu, ştiau prea multe şi în caz de dezastru economic, românii ar fi fost în stare să-i dea din nou frânele ţării. Tot atunci, în faţa lui Iliescu, la nici 4 metri, Nicu Ceauşescu cu mîinile în cătuşe, a fost înjumghiat de către cineva care azi este destul de mare. Mare? Până când? Până când dintr-un motiv sau altul va avea soarta lui Dan Iosif.
Puterea a fost preluată, tot de comunişti. Ce-i de făcut? Măi fraţlor, naţia asta trebuie să dispară. Cu românii ăştia nu este de glumit, sunt ca „la dona e mobile”. Păi, prima grijă este ca puterea să nu cumva să ajungă pe mâinile lui Ion Raţiu. Ăsta, pe lângă faptul că este un mare patriot mai este şi priceput. Aşa că soluţia este Iliescu. Principiul lui Iliescu este „lasă caii să fugă pe unde vor dacă vrei să-ţi fie bine”. Şi a lăsat hoţii să fure cât vor pentru ca apoi ruinele să le ia alţii pe mai nimic. Vin străinii şi cumpără terenurile agricole. Întreprinzătorii autohtoni sunt descuaşaţi. Deci, ca producător România este la pământ, acum trebuie aservită. Soluţia este simplă, pune guverne incompetente şi încurajează corupţia. Forţa de muncă de calitate pleacă să construiască pentru alţii, industria este la pământ, corupţia este în floare rămân creditele care conduc spre aservire. Corupţii fură, aleşii se scaldă în lux, bugetarii se înmulţesc precum iepurii. Hoţii primesc pedepse simbolice pe care le execută sau nu, are importanţă. Pentru mulţi dintre ei închisorile sunt adevărte staţiuni. Se iau specialiştii, se dezorganizează învăţământul le ruinează staţiunile de odihnă şi tratament. Uraaa. România este a noastră. Mai trebuie să dispară românii. Soluţia este simplă. La ţigani le spunem rromi pentru a crea confuzie şi de restul au ţiganii grijă. Fură de sting, cerşesc fac trafic cu carne vie. Nu-i vorbă că şi românii neaoşi îi ajută. Mai trebuie ca grupuri de provocatori să arunce totul în cârca poporului român. Aha, mai au şi un blog foarte vizitat. Este blogul preşedintelui. Peste tot în lume românii citesc acest blog. Hai să-l spurcăm. Te apucă greaţa când citeşti ce se postează pe blogul preşedintelui. Şi uite aşa, încet încet, românii se risipesc în cele patru vânturi. Vor avea o Românie fără români. Băncile vor fi proprietare, străinii vor huzuri, politicienii vor plăti haraci pentru a-şi menţine privilegiile iar pălmaşii, indiferent dacă sunt Ion cu Mărie, Pişta cu Ilonka, sau Hanţ cu Gerda, vor trage la jug ca întotdeauna, doar România va flutura un steag al unui neam dispărut, pentru alt neam care s-a aşezat peste mormintele strămoşilor daci.

Românii între da şi nu

Între da şi nu.
Uneori, găsesc în presă laude deosebite la unii dintre conaţionalii naoştri şi inima mi se umple de bucurie. Da domnule, la Sidney am ras primele 7 medalii de aur, de la Madrid, Ducadam ia cupa, italienii ne preiau geniul informaticii, spaniolii ni-l ia pe Costel Busuioc, americanii ne iau pe tinerii care reşesc să spargă codurile cele mai sofisticate. Pe unde mergi, când pronunţi acele nume cu răsuntet, peste tot se spune „bravo Ronânia, halal oameni”. Dar, nu de puţine ori mi-au venit informaţii că acolo la ei acasă nu au curajul să vorbească româneşte; şi atunci am încercat să aflu motivele acestei discrepanţe.
Păi, s-o luăm cam aşa. Merge Ion Dolănescu în Australia, lumea extaziată se calcă în picioare să-l vadă şi îl acoperă cu flori. Merge Aurel Tămaş în state şi cu munca de un an reuşeşte să-şi construiască o casă. Merg Arşinel, Stela Popescu, mă rog o mulţime se artişti acolo sunt aplaudaţi, sunt felicitaţi, sunt înconjuraţi cu toată dragostea, sunt respectaţi. M-am întrebat de ce acest aspect pozitiv al modului de a-i privi pe români, acolo? În primul rând pentrucă pe ei sunt puse toate proiectoarele, lumea îi vede strălucind, lumea este extaziată de ce este nou şi frumos; mai ales atunci când este şi accesibil ca preţ. Apoi mai este şi faptul că ei stau cât stau şi pleacă, nu reprezintă un pericol social. Chiar şi cei care rămân, recunoscuţi ca fiind valori deosebite, sunt invidiaţi,. Disperarea lor apare atuci când societatea care i-a adoptat nu mai are nevoie de ei. Atunci ei trec în uitare. Societatea nu-i blamează dar trece pe lângă ei. Atunci ei încep să regrete, să tânjească după acel primitivism de acasă când strigau peste gard la Ion şi îl invita la o ţuică de două prune. Cînd striga la Pişta şi îl invita la o pălincă, iar Pişta aducea un metru de cârnaţ ca să aibă ce uda. Atunci este scrâşnirea dinţilor şi curgerea lacrimilor în timp ce privirea încearcă să străpungă tavanul şi să aducă imagini de acasă. Atunci ei se topesc în tăcere precum o lumânare la căpătâiul unui mort, ei se topesc la căpătâiul anintirilor de demult, când copii fiind mergeau desculţi pe pământul proaspăt arat, prin otava abia crescută sau să doarmă în fânul de curând cosit.
Dar între oamenii şcoliţi invidia are alte culori, alte nuanţe, alte forme de manifestare Ne spune cineva ce anume, cam ce anume gândesc artiştii localnici care se luptă oentru fiecare cent, cam ce gândesc atunci când văd cum curg dolarii în buzunarele unor venetici? Credeţi că ei nu au simţul invidiei, credeţi că ei nu suferă când li se suflă de sub nas comenzi substanţiale; cînd văd sălile pline în timp ce ei, uneori, abia dacă reuşesc să obţină câţiva bănuţi? Dar despre asta nu se spune nimic, deoarece acolo funcţionează spiritul de competiţie şi ca atare rămân la ideea că va câştiga cel mai dotat.
Da, aceşti oameni acceptaţi,se bucură de respect, dar de un respect rece deoarece cei de neam se cred apăraţi de un zid peste care cei vizaţi mai sus nu vor trece niciodată. Ăsta este motivul pentru care cred că românul este acceptat, este lăudat, este tolerat.
Dar, de ce România nu? În primul rând pentru că ţările române nu au fost niciodată luptătoare, au fost tot timpul în opoziţie şi de partea celui care le-a făcut mai mult rău. S-o luăm mai pe departe. După ce romanii au ajuns la Dunăre, pe Decebal l-a mâncat în fund şi dorea să se scarpine peste Dunăre. Şi aici o minune. Romanii i-o dau pe cocoaşă dar îl ajută să construiescă cetăţi pe malul stâng al Dunări. O situaţie oarecum comică. Îl ajută pe Decebal să construiască cetăţi de apărare împotriva imperiului. Aşa apare, dar lucrurile au şi ele o raţiune. Dacă cineva ajungea la Dunăre, acolo era ultimul bastion al dacilor, iar acele cetăţi trebuiau cucerite de vrăjmaşi şi abia după aia puteau trece Dunărea. În tot acest timp luptele se dădeau pe teritoriul Daciei iar romanii aveau tot timpul să se pregătească pentru apărare. Dar nici de data asta Decebal nu s-a astâmpărat.
Mult mai târziu vin turcii. Nu s-au amestecat prea mult în conducerea ţărilor române. Puneau vodă pe cine plătea mai mult şi îi lăsa pe domnitori să se zbuciume cu apărarea graniţelor din nord şi cu strângerea haraciului. Apoi vine Mihai Vodă, primeşte steag de domnie pe viaţă, dar dă dosul şi se aruncă în baţele lui Rudolf care binevoieşte să-i pună pielea la mezat.
Mai târziu, în 1941mergem spre răsărit cu nemţii, primim şuturi la cotul donului şi la Stalingrad, vorba ceea, prietenii de ieri duşmanii de azi. Ne unim cu ruşii, mergem până în munţii Tatra apoi noii prieteni au grijă de noi. Dar nici revoluţia nu poate trece fără isprăvi. Ne aruncăm în braţele americanilor care nu mişcă un deget dacă nu iese bişniţa. Domnul putin tace şi face. Americanii ne dau cu tifla iar Ucraina şi Rusia îşi freacă mâinile de plăcere.
Sunt cam sumare comentariile, dar se poate să fii fost aşa. Apoi vine cea mai mare măgărie din istorie, ţiganilor li se spune rromi. Nu neg obiceiurile lor, dar în istorie, voit sau nu, ţiganii au fost o problemă pentru toate popoarele pe unde s-au stabilit. Peste tot, în literatura citită de mine, peste tot se vorbeşte despre modul de a fi al ţiganilor. Odată creată confuzia, ţiganii îşi spuneau rromano. Credeţi că celelelte neamuri ştiu despre rromi? Aş, ei ştiu de romania, aşa că pentru ei rromano sau român este acelaşi lucru. Or , ştiindu-se că în politică românii sunt aşa cum sunt, mai adăugăm bălăcăreala de la Europa liberă, minciunile celor care reuşeau să fugă în occident şi imaginea adăugată de rromi. În orice caz, când apărea ceva care atenta la securitatea bunurilor sau al persoanei, lumea fabulează iar fabulaţiile se suprapun peste ceea ce se ştie despre români, rromano şi teama ancestrală faţă de pericol. Faceţi un bloc din toate acestea şi ve-ţi avea în faţă imaginea României văzută de cei de dincolo. Un bloc de spaimă, aşa este văzută România şi atunci când afirmi că aparţii acestui bloc, imediat eşti repudiat.
Dumnezeu ne-a dat o ţară unde până şi apa de băut merită plătită în aur, dar ca să-şi bată joc de noi ne-a înzestrat cu o clasă diriguitoare precum cancerul. Oricât ar încerca estul sau vestul să ne dea pe brazdă nu vor reuşi decât atunci când generaţii de rromi şi de români vor fi traşi în ţeapă, vor fi jupuiţi de vii sau mitraliaţi precum chinezii în pieţe atunci când nu îmţelegeau că pentru aconstrui trebuie să fie linişte şi pace; atunci când în Piaţa revoluţiei, miniştrii şi marii politicieni vor fi executaţi în public. Nici un brici nu se ascute pe palmă, este nevoie de un abraziv, nici un cal nu merge fără biciuşcă, nici un om nu devine demn fără o constrângere din afară sau dinăuntru.

Strainasii

Vizavi de mult lăudatul trai pe meleaguri străine. În 1990, am mers şi eu în satul natal pentru reconstituirea dreptului de proprietate. Am mers la primărie şi am văzut cu mirare că am fost trecut la rubrica „străinaşi”. Dumnezeule mare, prietenii cu care am copilărit mă considerau un străin. Dacă eu, în satul unde m-am născut şi am crescut, şi unde de foarte multe ori îmi făceam concediile, unde aveam toate rudele, dacă acolo eram străin, câtă jale în sufletul celor plecaţi. Şi aşa am ajuns la întrebarea, oare cum se simt acei plecaţi pe meleaguri străine? Cât de dureros trebuie să fie pentru ei, mai ales că nici nu au curajul să-şi afirme naţionalitatea. Au şi ei aceeaşi atitudine ca ţiganul când se simte umilit, ameninţă: ştii tu cine a fost naşu-meu? Să nu ai curajul să ţii fruntea sus când este vorba de neamul tău, de pământul de baştină. Am o confirmare din Republica Sud-Africană, cu cât dispreţ sunt priviţi românii acolo.
Umilinţa de acolo, de cele mai multe ori se datorează însăşi emigranţilor, care, pentru a trezi interesul de acolo ponegresc un popor. În loc să precizeze un loc, o instituţie, o persoană, ei generalizează. La atitudinea lor s-a mai adăugat şi modul de a fi al rromilor (ţiganilor). Să vă dau un caz concret. În urma unor împrejurări un tânăr ajunge în State. Când am intrat pe internet îmi spune că nici nu mai doreşte să audă de Romania. Dacă el, ca fiu de mare gospodar a vorbit aşa, presupun că ştia le de ce. Îi înjurăm pe unguri, dar ei niciodată nu obosesc să-şi consolideze poziţia; ei nu-şi hulesc neamul. Am avut subalterni de alte credinţe. I-am apărat tot timpul; dar când au ajuns în state, m-au blamat ca pe ultimul dintre tâlhari. Au uitat că în faţa durerii şi a lui Dsumnezeu eşti întotdeauna singur.
Nu aş vrea să simt, niciodată, povara străinătăţii. Când îţi place să faci ceva şi acel ceva foloseşte cuiva, întotdeauna îţi merge bine. Singurătatea şi durerea începe acolo unde nici ţie nu-ţi mai eşti de folos, atunci când în nopţile de nesomn te uiţi în tavan şi amintirile curg prin creier iar pe faţă lacrimile curg şiroaie. Oricât de bine ţi-ar merge pe acolo, niciodată nu vei uita prima dragoste; oriunde ai merge nu eşti de al lor. Ţin minte cuvintele Mariei Cunţan: te plângi că nu cred de a lor, dar ai fost de a lor vreodată?

Prietenie

Pentru -----Armanca pentru Zembrevis 16/03/2009 16:20 === După ce am citit acolo, cu puţina engleză pe care o ştiu, chiar dacă mă înjură 20 de milioane de români, am curajul s-o spun aici, că niciodată Rusia nu ne-a făcut atâta rău, şi dacă vreodată România va dispărea, asta va veni de dincolo de ocean ajutaţi şi de lacheii care şi-au uitat obârşia. Dumnezeule Mare, câtă ură împotriva neamului nostru. Iată un motiv în plus pentru a pune la zid pe politicienii noştri care o lălăie şi ne fură. Ungurii şi evreii ridică pretenţii asupra acestui pământ de parcă noi am plecat de niciunde spre nicăieri. Şi în acest timp politicienii mănâncă firimituri din palma duşmanului neamului nostru.
Am să vă spun o relatare a unui luptător din Legiunea străină care a fost în Vietnam. Cu câteva zile înainte de momentul stabilit cu americanii, ca armata franceză să se retragă, în închisorile franţei s-a lansat sloganul că cine doreşte să lupte în Vietnam, dacă se va întoarce, va fi liber. în ziua stabilită, voluntarii au fost urcaţi în avioane şi în plină zi au fost paraşutaţi deasupra liniilor inamice. Puţini au ajuns la sol nevătămaţi şi care au ajuns vii la sol au fost luaţi prizonieri. Azi Franţa şi alţii ne impun condiţii omeneşti pentru criminalii noştri.

Prăbuşirea

Prăbuşirea în anonimat.
Tot de se dezbate aici este doar o simplă flecăreală pe marginea efectelor, fără să atingem cu adevărat sursa răului, rădăcinile lui, izvorul acelui generator de sărăcie şi nemulţumiri. Asta o simt pe propria-mi piele de când am făcut un împrumut la bancă pentru a-mi face reparaţii la casă. Practic, dintr-un împrumut de 170 de milioane lei, nu m-am ales cu mai nimic şi totuşi reparaţiile nu le-am terminat. Da, dar la final totalul ratelor depuse la bancă se va dubla în 4 ani. Singurul beneficiu este acela că o parte din bani i-am învestit în scule, care la rândul lor îmi aduc oarece venituri. Dacă nu aş avea acel venit modest, practic aş fi făcut foamea. Ca pe o concluzie raportată la acest fapt este că aş fi putut rezolva problema reparaţiilor la jumătate preţ dacă în loc să depun rate la bancă aş fi cumpărat materiale, puţin câte puţin, pe măsură ce le introduceam în manoperă, asta deoarece, practic eu îmi fac toate lucrările. Dar în loc să muncesc numai pentru mine, mai slugăresc şi pe la alţii pentru a mă feri de foame. Pot afirma că în situaţia de acum, nimic nu poate fi mai dezastruos decât un împrumut la bancă.
Abia acum mi-am amintit de faptul că în RF Germania, în anii 60, încă mai erau raţionalizate dulciurile şi băuturile. Tot în acea perioadă nemţii veneau la Timişoara şi îşi umpleau portbagajele turismelor, cu salam de Sibiu. Iar mai târziu, acelaşi lucru îl făceau şi sârbii. Dar în tot acelaşi timp nemernicii urlau la postul de radio Europa Liberă, că în România se moare de foame. Acolo slugăreau cei prea bine cunoscuţi care se flutură pe la noi şi ne dau sfaturi despre cum se construieşte o democraţie. Dumnezeule mare, cum de nu-i trăzneşti? Ar trebui închişi pe viaţă fie şi numai pentru îndemnurile lor la luptă împotriva sovieticilor. Ei ştiau că eram vânduţi şi totuşi nu oboseau să îndemne: mâine vom da mâna cu americanii. Iisuse, şi câţi au murit în munţi, în puşcării şi la canal pentru că au avut naivitatea de a crede minciunile aruncate în eter de acei trădători de neam, acei care pentru câţiva galbeni au împins, practic, la sinucidere pe acei cu adevărat parioţi. Aceste gunoaie mai au curajul să dea sfaturi pe posturile noastre de TV şi Radio. Măcar de ar tăcea din gură şi nu ne-ar mai da lecţii de democraţie.
Voi face o analogie care nu mi se pare forţată. Parlamentarii votează legi în ultima zi de mandat. Aceste legi devin o adevărată povară pentru cei care vor veni. Apare o criză şi necesitatea unui împrumut. Cine se va bucura de acest împrumut? Prezenţii de la manşă. Ei ştiu că la viitoarele alegeri şansele lor sunt nule, dar ei cu osul, următorii cu ponosul. Da, dar au şi ei criza lor, motive de un nou împrumut, şi uite aşa se învârte roata; iar noi ca neam ne vom prăbuşi în anonimat. Indiferent de naţionalitate patronii sunt aceeaşi: muncă ieftină, profituri maxime. Banii nu au naţionalitate, nici patronii, nici foamea. Singura grijă a patronului este aceea ca la un profit naxim, flămânzii să nu devină o forţă periculoasă. Totuşi, când sunt depăşiţi de probleme, trec la naţionalism, şovinism şi în felul acesta pregătesc terenul pentru dezmembrare. Încă mai ne este vie în minte Yugoslavia, unde sub pretextul democraţiei a făcută ferfeniţă o ţară prosperă. Ce progres poate să asigure o ţară cât unghia când venitul pe un an abia dacă acoperă necesarul pentru a cumpăra un avion? Abia acum urmează marea fericire, disoluţia propriei naţiuni şi căderea în anonimat. Peste ani, nimeni nu-şi va mai aminti că a existat un popor cu numele de xxx. Cărţile de istorie? Vax albina. Deja au început să ne scoată din istorie. Singura noastră speranţă să fie ca prfitorii să nu depăşească limita şi totul să se termine într-o baie de sânge. Oricum, teatrul de război va fi în Europa într-o zonă care să afecteze cât mai puţin interesele marilor magnaţi. Restul nu contează doar în calitate de cane de tun care prin moartea sa să nu polueze zonele de interes. Indiferent cine moare în luptă, este un singur câştigător: BANUL.

Tariceanu

Tot o daţi tărioc pe badea Tăriceanu. Daţi-i fraţilor, dar mari şanse de izbândă nu prea cred că ve-ţi avea. La ora actuală, domnia sa stă bine pe scaunul pe care şade. Da, probleme mari a avut în anii 2000-2002. Atunci ambiţiile sale erau cam bolnăvicioase şi mari resurse a cheltuit pentru a-şi atinge scopul. Azi se simte bine acolo unde este. Echilibrat psihic, poate o afectivitate mai redusă să-i creeze unele neajunsuri minore.
Pentru a-l descrie mai bine pe domnul Tăriceanu l-aş compara cu un călător pe cărări de munte. De obicei cei care călătoresc pe drumuri de munte, au la îndemână un baston cu un cui la un capăt sau un aşa zis alpenstoc. Domnia sa, se pare că aşa a plecat la drum. Precaut, când trece pe lângă o stână, normal, câinii se apropie cu intenţii nu tocmai prietenoase. Cum, a ameninţa o haită de câini, nu este tocmai recomandabil, este suficienu să-ţi vezi de drumul tău, legănând în spate, cât mai discret, arma pe care o ai la îndemână. Ciobanul ştie cum latră câinii a om şi se apropie. Dacă îl vede pe călător cum este înarmat, se teme de securitatea câinilor, aşa că îi linişteşte şi îi cheamă la el. În atari situaţii, vrând nevrând ciobanul contribuie la securitatea călătorului. Deci, condiţia de bază este ca la plecare să fii înarmat şi la întâlnire să te porţi corespunzător, paşnic dar puternic. Te las să trieşti, dar lasă-mă şi pe mine să trăiesc.
Aşa îl văd eu pe domnul Tăriceanu, un om precaut. De-a lungul întregii vieţi, nu pare să fi fost ahtiat după acumulare de averi şi dacă a făcut ceva cât a fost prim ministru nu a putut face decât în una din două variante: ori ceea ce a făcut a fost necesar sau nu, dar s-a acoperit cu hârtii, ori dacă a făcut ceva ilegal, sunt implicaţi oameni şi interese prea puternice pentru a-l lăsa cheremul cuiva. Poate este implicat tocmai acel cioban cu puteri discreţionare asupra câinilor şi nu prea are interes să-i fie măcelăriţi. Apoi, aş mai adăuga eu, în sacul legat dracu ştie ce-i băgat. Orice trecător vine de undeva şi merge încotrova, nu poţi şti ce hram poartă. Faptul că până nacum nu a avut probleme, presupun că este bine blindat.

Tavalugul

Mai încerc şi eu să înţeleg unele treburi ale politicii. Mă gândesc şi eu aşa, ţiganii nu le au cu ale politicii dar se pricep al dracului de bine să profite de orice moment favorabil. S-au descurcat cu comuniştii, unii l-au sfidat chiar şi pe Antonescu; şi se pare că nici azi nu o duc prea rău. Noi aici ne luptăm cu probleme a căror rezolvare nu o vom găsi nici în visle cele mai frumoase.
Japonia are un steag alb cu un punct roşu în mijloc ca simbol al unităţii în gândire şi al unirii ca forţă în faţa duşmanului. După cum ne comportăm noi, pe steag, cred eu că ar trebui o pereche de cătuşe, ca avertisment aşa cum Ţepeş înşiruia pe marginile drumurilor, hoţii traşi în ţeapă. Nu sunt de acord cu violenţa, dar, parcă totuşi ar trebui să se teamă de ceva, să le intre spaima în oase şi pe spate să simtă un sloi de gheaţă, respectiv confiscarea totală a averii, indiferent de provenienţă, a tutror profitorilor şi aruncarea lor în stradă.
Veţi spune că progeniturile nu au nici o vină pentru ceea ce face tatăl. Dar sfidarea care ne-o aruncă în timp ce călăresc ATV-urile, dar dispreţul ce-l aruncă prin geamul maşinii de lux, unde stau la volan? Dar mojicia ce o împrăştie în jurul lor când, la un local de lux, aruncă sume de bani la un chef de o singură seară, cât ar ajunge unei familii să trăiască un an? Astea nu sunt profituri? Să le moară şi lor copii în braţe pentru că nu au bani nici măcar pentru un piramidon. Să simtă şi ei jalea bătrânilor care după o muncă de o viaţă, abia dacă mai au o coajă de pâine pe care s-o molfăie între gingii. Poate atunci vor găsi modalitatea de a le intra în sânge dreptatea şi bunul simţ
Un conducător trebuie să fie dur, în limita legii. În schimb, dacă un conducător nu aplică legea va trebui să răspundă, să plătească pentru neimplicare. Ce folos că avem legi mai mult sau mai puţin bune dar, fie că sunt aplicate după ureche de organe incompetente fie strâmb de către alte organe interesate. Cei plătiţi cu munţi de bani pentru a aplica legile, să fie pedepsiţi pentru neimplicare, pentru neaplicarea legilor. Nu aşa cum este cu răspunderea ministerială, dacă merge bine, folosul lor, dacă iese prost paguba turmei, Dumnezeu cu mila.
Cu băsescu preşedinte, tot un drac ne va bate la poartă. Cei puşi să facă legile nu vor vota niciodată o lege care să fie dreaptă.
Modul în care lucrează politicienii de zi mă duce cu gândul fie la un război devastator ce urmează a se declanşa ăntr-un viitor imediat, fie la o catastrofă naturală din care numai bunul Dumnezeu ştie cine scapă.
Se poate şi aşa sau poate că această naţie, fie va turba de furie
Şi va trece ca un tăvălug peste ei, fie va pieri.

Despre fericire

Despre fericire.
Mai zilele trecute, o anume televiziune bătea nebună, monedă, pe faptul că undeva era o familie construită de un bărbat şi două surori. Au doisprezece copii, şi se pare, că le merge bine. Nu trăiesc după normele noastre. Nu au telefon, nu au radio, nu au televiziune. Ştiu ceva carte, în schimb muncesc. Chipurile lor arată că sunt curaţi, că sunt sănătoşi, că de fapt nu a motive să se plângă. Nu se droghează, nu fumează, nu au acces la prostituţie şi nici la droguri. Să fie modul lor de viaţă un păcat? Elevaţii spun că da, mai ales biserica. Ce păcat? Nu poate fi vorba de incest. Bărbatul nu este rudă de sânge cu nici una dintre femei, ca atare nu se poate vorbi de consanguinizare. Adulter? Nici vorbă, nu sunt căsătoriţi după normele noastre.
Şi uite aşa am ajuns la întrebarea: de fapt, ce este fericirea? Încep cu mine. Când am fost cel mai fericit? Am câteva repere. Am fost fericit când am sătutat pentru prima dată o fată. Am fost fericit când am făcut dragoste cu femeia care mi-a dăruit primul sărut. Am fpst fericit când m-am căsătorit. Sunt fericit că la 50 de ani de căsnicie încă mai suntem împreună. Am avut legături efemere cu alte femei, dar nici una nu m-a făcut să mă simt atât de bine când făceam dragoste, când ieşeam în lume. Avem copii, aş putea spune realizaţi. Şi de fapt, toate acestea au fost doar crâmpeie de fericire. Aş putea spune că au fost nenumărate astfel de crâmpeie de fericire intercalate printre momente de muncă îndârjită pentru o bucată de pâine, pentru o locuinţă mai confortabilă, pentru un loc de muncă mai uşor. Dar toate puse cap la cap, 50 de ani de căsnicie, doi copii care răspund cu grijă la chemarea moastră, un nepot care ne-a adus numai bucurii până acum, toate puse cap la cap dau acea satisfacţie că nu am trecut prin viaţă fără să fi clădit ceva, fără să rămână ceva în urma mea. Prin ceea ce am făcut mi-am clădit fericirea mea, pentru mine şi pentru cei din jurul meu, şi acolo unde s-a putut şi pentru mulţi alţii, care poate nici nu ştiu cui să-i mulţumească. De fapt să-i mulţumească lui Dumnezeu că m-a creat, că m-a înzestrat cu cele necesare penru a le dărui şi lor un crâmpei de fericire.
Acum să mai aruncăm o privire şi spre alţii. Spunea cineva o pildă. Un om foarte bogat a vrut să-i arate fiului său cât de greu este să fii sărac. Au mers într-o zonă cu mulţi oameni săraci. Au ajuns la o familie numeroasă, tocmai mâncau. Pe masă era o singură farfurie şi toţi mâncau împreună, aveau chipurile fericite şi erau foarte gălăgioşi. Acasă, tatăl întreabă, ei ce spui fiule? Fiul răspunde; îţi mulţumesc. De aici am învăţat următoarele: ei nu au banii pe care îi avem noi, ei erau la masă toţi, ceea ce la noi rar se întâmplă, ei sunt împreună, noi, fiecare în altă parte, ei sunt fericiţi cu ceea ce au, noi, niciodată. Ei sunt fericiţi tot timpul, noi, aproape niciodată.
O altă pildă. Se spune că undeva într-o cetate, un cizmar sărac avea casa lângă un om bogat. La un moment dat, bogatul se plânge nevestii că este supărat pentru faptul că cizmarul cântă toată ziua, uneori chiar şi noaptea, de el nu poate dormi. Nevasta spune, lasă că îl liniştesc eu. A luat o pungă cu galbeni şi a mers la cizmar şi i-a oferit-o în dar. Şi astfel a intrat bogăţia pe uşă şi a ieşit cîntecul pe fereastră. Boierul dormea liniştit, cizmarul nu mai cânta. După câteva zile, fata cizmarului aduce punga înapoi. Boierule, de când a primit tata punga nu mai are somn, tot timpul tremură de frica hoţilor care ar putea să-i fure punga cu galbeni. Mulţumeşte bogatului şi pleacă. Boierul a primit punga dar s-a dus şi liniştea lui; cizmarul scăpat de grija pungii, cânta din nou de mama focului.
O altă pildă, se spune că un om bogat avea trei feciori. Pe primii doi i-a însurat cu fete bogate aşa cum a vrut el, doar prâslea a ţinut să se îsoare cu o fată săracă pe care o iubea foarte mult. Supărat, tatăl l-a desmoştenit. Ajuns la vârsta neputinţelor, bătrânul voia să afle pe mâinile cui îşi lasă grijile bătrâneţelor. Merge la cel mai mare. Acolo mare daravelă, băiatul îşi prinsese nevasta cu unul şi acum o scutura de praf. Bătrânul nici nu a mai intrat în curte, a plecat mai departe. La al doilea, este poftit la masă. În timp ce mânca, nora în camera vecină îi zicea soţului; ce dracu mai vrea şi boşorogul ăsta, îl caută moartea pe acasă şi el umblă hai-hui. A plecat bătrânul trist, dar aşa este viaţa. Ajuns, pe înserat la fiul desmoştenit, la geam se vedea o lumină palidă. S-a apropiat de geam a privit. În casă, lângă foc, cei doi soţi împărţeau un ou şi se sărutau din când în cnd.
Şi acum o ultimă pildă citită de mine dintr-o carte, un autor rus. Îmi pare rău că nu-mi amintesc numele lui. Spunea că în vremi demult apuse ajunsese vestea că undeva în răsărit, tătarii vindeau pământ, la o căciulă de bani primeai atâta pământ cât puteai ocoli într-o zi de la răsăritul soarelui până la apus. Un boier, a făcut rost de bani li s-a dus să cumpere pământ. Conform înţelegerii s-a stabilit punctul de plecare. Şi a plecat boierul, a ocolit ba un deluşor, ba o vâlcea, ba un izvor. Se apropia seara şi omul era încă departe. Când a observat, cumpărătorul s-a grăbit, dar locul de sosire era încă departe. A grăbit pasul cât a putut, s-a grăbit atât de mult încât la câţiva paşi punctul de plecare de s-a prăbuşit şi a murit.
Cicero spunea că pentru a fi fericit trebuie să trăieşti în armonie cu natura şi hotărârile tale să fie oportune.
Păcat că atunci când cineva îşi clădeşte un mod de a fii fericit, de a trăi în armonie cu natura, vin moraliştii şi cu cizmele lor cazone strivesc totul în numele unei civilizaţii pe care alţii pur şi simplu nu o vor.

Credinta

Un bărbat trăieşte cu două surori. Lumea protestează. Ce nu este corect aici? Nu este nici o incompatibilitate. Femeile acceptă acest triunghi. Nu este adulter, conform legii. Nu este nici împotriva legii căsătoriei deoarece o femeie poate face ori cu cine doreşte, dacă acel bărbat nu este minor sau rudă de sânge. Nu este nici împotriva legilor credinţei ortodoxe. Atunci care este nenorocirea? Vă spun: SCCESUL. Oamenii se descu.rcă, le merge bine, copiii sunt sănătoşi. Mor oameni în spitale, mor bolnavi în aziluri, mor copii ai străzii prin canale şi „moraliştii” sar sus de fund, că vezi doamne uite ce se întâmplă. Acolo este o oază de linişte, o oază de fericire unde vin moraliştii s-o distrugă. Vin moraliştii să facă ce? Să-i ducă într-o societate bolnavă plină de corupţie, minciună, droguri şi violuri? Asta vor face. Cu ce drept merg ei acolo? În baza cărei legi merg să le distrugă liniştea şi echilibrul sufletesc. Nu mai sunt alte probleme de rezolvat? Sau BOR este înfricoşată de amploarea fenomenului de proliferare a altor culte. BOR doreşte tăria credinţei ortodoxe? Foarte bine. Dar asta nu se obţine cu preoţi ce se plimbă cu limuzine, cu preoţi care refuză să meargă în lume şi să propovăduiască acea credinţă moştenită dela moşii noştri. Preoţii aşteaptă să meargă lumea la ei. Iisus şi apostolii lui nu s-au ruşinat să meargă în lume, să fie purtătorii noii credinţe. Mergeţi la celelalte culte şi vedeţi ordine, curăţenie fozică şi morală. Ori unde aţi merge, peste tot credinţa este cultivată cu mai mult respect şi din proprie convingere. Când şi BOR va avea acelaşi fel de slujitori atunci bisericile vor fi pline de credincioşi. Până atunci, biserica nu ar putea supravieţui fără haraciul pe care îl plîtim bisericii cu voie sau fără de voie. Cred că avem multe alte probleme de rezolvat, şi atât timp cât domneşte liniştea în familia aceea, atât timp cât acei oameni nu aduc daune societăţii, ar fi bine să fie lăsaţi în pace. Nu avem nevoie de un nou blam pe plan internaţional, în ceea ce priveşte libertatea cultelor şi respectarea drepturilor omului.

Zodiile

ZODIILE. Real sau minciună?
Încerc o explicaţie, deşi am mai făcut-o, dar în altă formă. În una din cărţile sale, Voctor Kernbach făcea o afirmaţie, citez din memorie: cercetători din academia de ştiinţe a Uniunii Sovietice au ajuns la concluzia că există persoane care pot vorbi despre evenimente trecute, prezente sau viitoare, fără a avea posibilitatea să se informeze despre ele, dar nu se permite folosirea acestei metode deoarece nu se cunoaşte graniţa între adevăr şi excrocherie, închei citatul.
Regret că nu-mi amintesc titlul cărţii, dar acea carte, un cercetător român făcea o demonstraţie a legăturii dintre poziţia planetelor şi modul în care cristalizează anumite substanţe. Singurul lucru care mi-l amintesc este comparaăţia dintre forma cristalelor unei substanţe în două poziţii ale lui Saturn.
Se spune că planetele nu influenţează oamenii. Adevărat sau fals? Să încep cu unele exemple mai palpabile. Luna şi mareele. Dacă nici această manifestare a lunii nu este recunoscută, atunci ce mai putem spune despre energiile fine, practic de neobservat. Se cunosc oameni sensibili la fazele lunii. Astfel, când este lună plină, unii oameni parcă îşi pierd busola. Au dureri de cap, ameţeli, şi alte manifestări vizibile. Dacă planetele nu ne influenţează, poate cineva să ne explice de ce plantele medicinale sunt mai active dacă sunt culese când Luna este în creştere? De ce ţăranii spun că scoicile se culeg când Luna este în faza de Lună plină, sau în creştere şi că dacă le culegi când Luna este în cădere, scoicile sunt seci? De ce plantele cultivate se însămânţează în funcţie de fazele lunii. Rădăcinoasele ca: morcovii, sfecla, cartofii, se plantează când Luna este în cădere, iar plantele cu tulpini aeriene ca roşiile, grâul, porumbul şi altele asemănătoare se însămânţează când Luna este în creştere? Puţini o ştiu, dar cei din vechime aşa o făceau de fiecare dată. La noi în sat, un om avut, dar provenit dintre moţii lui Horea, aşa făcea, şi lumea se mira de sporurile lui, iar el ţinea ascuns secretul. Unii săteni au observat asta şi de fiecare dată când baciul Iuliuţ semăna, semănau şi ei.
Cei care neagă existenţa vibraţiilor planetare şi influenţa lor asupra a tot ceea ce este pe pământ, ori o fac rău intenţionat ori o fac din necunoaştere.
Unii cercetători în sociologie afirmă că întotdeauna, după încheierea unui război, unde majoritatea victimelor sunt bărbaţi, numărul nou născuţilor de sex masculin este mult mai mare decât al celor de sex feminin.
După experienţe repetate cu programul IDH, am constatat că accentele de maximă manifestare a volitivului se suprapun peste maximumul de violenţă: 1848, 1877, 1914, 1933, 1940. Ba mai mult, în anii de maximă violenţă din parlamentul României, am constatat că peste 90 la sută din parlamentari, aveau acest aspect, al volitivului, atât de accentuat încât în asemenea situaţii, eu nu recomand psihologul ci psihiatrul.
Este doar o scurtă notofocare despre zodii, poate într-o altă zi voi reveni mai pe larg.

Efroii din Afganistan

Eroii din afganistan.
Azi ni s-a arătat o înmormântare a unui soldat care a murit în Afganistan şi care a fost numit erou, plus alte avantaje pentru familie. M-am întrebat cum a ajuns un soldat român, angajat, să fie într-o misiune în Afganistan.
S-o luăm pâş-pâş. Soldatul a semnat un contract în baza căruia trebuia să meargă unde i se cere şi la nevoie să şi lupte, şi este foarte posibil să şi moară. Pentru un soldat, moartea pe câmpul de luptă face parte din riscurile meseriei. Când a semnat contractul cu armata, omul a fost conştient că odată cu haina militară îmbracă şi cămaşa morţii cu atât mai mult că a plecat în zona unui teatru de război. Se naşte o întrebare, al cui este acel război şi ce căuta el acolo? Că nu este războiul nostru este clar. Dar dacă este războiul altora, ce căuta el acolo? Este clar, căuta un salar mai barosan decât aici în ţară. Dar dacă s-a străduit să meargă acolo, desigur, ca militar, ştia că pe acolo se mai şi moare; dacă a mers acolo înseamnă că şi-a asumat riscul. Atunci în ce constă eroismul său? A murit el apărând un nasture al preşedintelui? A murit el apătând drepturile asupra Insulei Şerpilor? A murit el salvând viaţa unui copil dintr-un incendiu? Nu, nu, nu, de trei ori nu. El a mers să câştige un ban într-un război care nu este al nostru şi unde nu suntem doriţi. Atunci care este eroismul său? Ce a căutat acolo unde fiecare bulgăre de pământ îi urăşte pe cotropitori. Pe vremuri, când armata mergea la strânsul recoltelor, se spunea că este o insultă la adresa armatei şi o mare ruşine. Acele recolte erau ale noastre, noi eram interesaţi ca recolele să ajungă în hambare, şi Iliescu spunea că în România, armata nu va mai suferi asemeni înjosiri. Dar a fi mercenar într-un război care nu este al nostru este un act de mândrie iar moartea este un act de eroism?
Sunt oameni care mor în mine pentru a ne da cărbune. Sunt oameni, petrolişti care mor forând pentru a ne da petrol, sunt medici care flămânzesc în timp ce ne dau sănătate. Nimeni nu spune că aceşti oameni sunt eroi deşii îşi pierd viaţa într-un război al nostru, al românilor. Ăştia sunt adevăraţii eroi, nu mercenarii care pentru bani merg să sprijine un război care nu este al nostru, care merg să sprijine cotropirea altor popoare. Cred că aceşti „eroi” ar trebui să treacă în anonimat aşa cum este Legiunea străină din Franţa. Este revoltătoare atitudinea ofocialităţilor române care fac din acest act mizerabil, un act de eroism. Acest act este singurul care îl reproşez preşedintelui. Solicit chiar să se dezică de acest act de mercenariat, de sprijin în cotropirea altor popoare, altfel va trece pe lista ruşinii ca un complice ordinar al celor care pentru bani sprijină cotropirea unor popoare care nu se pot apăra.

Ungurii

Pt Clujanul şi Armanca. Vorbiţi şi vă ciondăniţi poate nu chiar aiurea dar pe lângă subiect. Confucius spunea că lipsa de informaţie duce la insuccese. Va trebui să căutaţi documentul care în 1918 a determinat ca un mare număr de unguri să voteze pentru unire. Românii, cunoscându-i pe regăţeni nu prea au fost încântaţi de marea unire. Bunicul meu şi socrul meu au luptat în primul război mondial, au fost la Alba Iulia, au trăit evenimentele. Un ţăran de la Galtiu, prezent în fotografia de epocă, declara la TV pe timpul lui Ceauşescu, cum a fost cu marea unire, a răspuns că au venit nişte domni de la oraş şi le-a spus: haidaţi mă la Bălgrad (Alba Iulia) să fim cât mai mulţi. Eu fiind născut din mamă ardeleancă, dar la Bucureşti, acolo la ţară eram batjocorit de copii localnici, îmi spuneau golan de bucureşti, regăţean, golan prăjit, asta cu toate că an fost crescut de bunici de la vârsta de 8 luni. Ungurii nu fac altceva decât să ceară acele drepturi cuprinse în protocolul unirii şi care nu le-au fost acordate în totalitate nici azi. Ba mai mult chiar, Iuliu Maniu ca membru în parlamentul de la Budapesta a susţinut unirea sub rezerva că se va face capitala la Alba Iulia. Şi ca o paranteză, când Slavici a fost întrebat dacă este de acord cu unirea ar fi spus, da dar cu condiţia să fie capitala la Viena. Pentru asta a fost arestat.
Că se vorbeşte de mai mult, asta stă în obiceiul lui Tokes şi a torţionarilor lui. Cât priveşte etniile sunt categoric pentru modul american de a gândi. Dacă eşti cetăţean român, să gândeşti în stil românesc şi cu asta basta. Nu văd pentru ce numai ungurii şi refugiaţăii basarabeni să aibe drepturi în plus. De ce nu ar cere şi ruşii, şi polonezii, şi nemţii, şi alte naţii. Dacă este vorba de drtepturi, pe timpul lui Stalin, era Republica Germană de pe Don (nu sunt sigur de formulare dar ştiu despre această republică). Noi ne bălăcărim aici pe lângă subiect aşa ca să ne aflăm în treabă. Cărţile le fac alţii, noi suferim consecinţele jocului.

Autonomie

Pt Clujeanul 01/03/2009 07:49 – Ai pus degetul pe rană. Aşa estimativ, din 1918 încoace, cam cât s-a construit în vechiul regat şi cam cât s-a construit în Ardeal. Câte căi ferate, câte gări, câţi km de şosele, sisteme de irigare, centrale electrice, metroul, canalul. În timp ce la Hunedoara, pentru siderurgişti, se construiau apartamente confort redus mintal, în regat se pavau pieţele şi bulevardele cu marmură şi travertin. Se pare că nu numai secuii s-au săturat de guvernările de 80 de aniîncoace, ci chiar toţi ardelenii. La marea unire, de ce sătenii din săpânţa s-au răsculat şi au spus: noi nu vrem să ne unim cu ţara? Citat din presa vremii. De ce ofiţerii regăţeni nu au fost primiţi de către soldaţii ardeleni?
Acum reproduc o relatare a unei femei din localitatea Cerbăl – Hunedoara. Spunea că pe vremea ungurilor dacă îi spuneai primarului că o bucată de pământ ai dat-o cuiva, restul nu te mai interesa, primăria făcea totul. Cuvântul dat, palma bătută ţăineau loc de contract. Apoi au venit românii şi au spus că nu este destul cuvântul şi au cerut hârtii, iar când ai dus hârtiile au spus că hîrtiile nu sunt bune. Ungurii au pus la punct cadastrul în 1896, regăţenii nici azi.
Se pare că în noua legislatură, noua echipă este doritoare să facă ordine, dar întâmpină greutăţi şi pentru asta sunt atât de blamaţi.
Şi acum o întrebare pentru tine: are cineva curajul să accepte să se facă un referendum pentru ca Ardealul să aibă autonomie economică, numai economică, să se gospodărească aşa cum se pricepe şi să aibă nivelul de trai după cum se gospodăreşte? Participarea la investiţii să se facă pe baza eficienţei economice? Te rog comenteză.