Românii între da şi nu

Între da şi nu.
Uneori, găsesc în presă laude deosebite la unii dintre conaţionalii naoştri şi inima mi se umple de bucurie. Da domnule, la Sidney am ras primele 7 medalii de aur, de la Madrid, Ducadam ia cupa, italienii ne preiau geniul informaticii, spaniolii ni-l ia pe Costel Busuioc, americanii ne iau pe tinerii care reşesc să spargă codurile cele mai sofisticate. Pe unde mergi, când pronunţi acele nume cu răsuntet, peste tot se spune „bravo Ronânia, halal oameni”. Dar, nu de puţine ori mi-au venit informaţii că acolo la ei acasă nu au curajul să vorbească româneşte; şi atunci am încercat să aflu motivele acestei discrepanţe.
Păi, s-o luăm cam aşa. Merge Ion Dolănescu în Australia, lumea extaziată se calcă în picioare să-l vadă şi îl acoperă cu flori. Merge Aurel Tămaş în state şi cu munca de un an reuşeşte să-şi construiască o casă. Merg Arşinel, Stela Popescu, mă rog o mulţime se artişti acolo sunt aplaudaţi, sunt felicitaţi, sunt înconjuraţi cu toată dragostea, sunt respectaţi. M-am întrebat de ce acest aspect pozitiv al modului de a-i privi pe români, acolo? În primul rând pentrucă pe ei sunt puse toate proiectoarele, lumea îi vede strălucind, lumea este extaziată de ce este nou şi frumos; mai ales atunci când este şi accesibil ca preţ. Apoi mai este şi faptul că ei stau cât stau şi pleacă, nu reprezintă un pericol social. Chiar şi cei care rămân, recunoscuţi ca fiind valori deosebite, sunt invidiaţi,. Disperarea lor apare atuci când societatea care i-a adoptat nu mai are nevoie de ei. Atunci ei trec în uitare. Societatea nu-i blamează dar trece pe lângă ei. Atunci ei încep să regrete, să tânjească după acel primitivism de acasă când strigau peste gard la Ion şi îl invita la o ţuică de două prune. Cînd striga la Pişta şi îl invita la o pălincă, iar Pişta aducea un metru de cârnaţ ca să aibă ce uda. Atunci este scrâşnirea dinţilor şi curgerea lacrimilor în timp ce privirea încearcă să străpungă tavanul şi să aducă imagini de acasă. Atunci ei se topesc în tăcere precum o lumânare la căpătâiul unui mort, ei se topesc la căpătâiul anintirilor de demult, când copii fiind mergeau desculţi pe pământul proaspăt arat, prin otava abia crescută sau să doarmă în fânul de curând cosit.
Dar între oamenii şcoliţi invidia are alte culori, alte nuanţe, alte forme de manifestare Ne spune cineva ce anume, cam ce anume gândesc artiştii localnici care se luptă oentru fiecare cent, cam ce gândesc atunci când văd cum curg dolarii în buzunarele unor venetici? Credeţi că ei nu au simţul invidiei, credeţi că ei nu suferă când li se suflă de sub nas comenzi substanţiale; cînd văd sălile pline în timp ce ei, uneori, abia dacă reuşesc să obţină câţiva bănuţi? Dar despre asta nu se spune nimic, deoarece acolo funcţionează spiritul de competiţie şi ca atare rămân la ideea că va câştiga cel mai dotat.
Da, aceşti oameni acceptaţi,se bucură de respect, dar de un respect rece deoarece cei de neam se cred apăraţi de un zid peste care cei vizaţi mai sus nu vor trece niciodată. Ăsta este motivul pentru care cred că românul este acceptat, este lăudat, este tolerat.
Dar, de ce România nu? În primul rând pentru că ţările române nu au fost niciodată luptătoare, au fost tot timpul în opoziţie şi de partea celui care le-a făcut mai mult rău. S-o luăm mai pe departe. După ce romanii au ajuns la Dunăre, pe Decebal l-a mâncat în fund şi dorea să se scarpine peste Dunăre. Şi aici o minune. Romanii i-o dau pe cocoaşă dar îl ajută să construiescă cetăţi pe malul stâng al Dunări. O situaţie oarecum comică. Îl ajută pe Decebal să construiască cetăţi de apărare împotriva imperiului. Aşa apare, dar lucrurile au şi ele o raţiune. Dacă cineva ajungea la Dunăre, acolo era ultimul bastion al dacilor, iar acele cetăţi trebuiau cucerite de vrăjmaşi şi abia după aia puteau trece Dunărea. În tot acest timp luptele se dădeau pe teritoriul Daciei iar romanii aveau tot timpul să se pregătească pentru apărare. Dar nici de data asta Decebal nu s-a astâmpărat.
Mult mai târziu vin turcii. Nu s-au amestecat prea mult în conducerea ţărilor române. Puneau vodă pe cine plătea mai mult şi îi lăsa pe domnitori să se zbuciume cu apărarea graniţelor din nord şi cu strângerea haraciului. Apoi vine Mihai Vodă, primeşte steag de domnie pe viaţă, dar dă dosul şi se aruncă în baţele lui Rudolf care binevoieşte să-i pună pielea la mezat.
Mai târziu, în 1941mergem spre răsărit cu nemţii, primim şuturi la cotul donului şi la Stalingrad, vorba ceea, prietenii de ieri duşmanii de azi. Ne unim cu ruşii, mergem până în munţii Tatra apoi noii prieteni au grijă de noi. Dar nici revoluţia nu poate trece fără isprăvi. Ne aruncăm în braţele americanilor care nu mişcă un deget dacă nu iese bişniţa. Domnul putin tace şi face. Americanii ne dau cu tifla iar Ucraina şi Rusia îşi freacă mâinile de plăcere.
Sunt cam sumare comentariile, dar se poate să fii fost aşa. Apoi vine cea mai mare măgărie din istorie, ţiganilor li se spune rromi. Nu neg obiceiurile lor, dar în istorie, voit sau nu, ţiganii au fost o problemă pentru toate popoarele pe unde s-au stabilit. Peste tot, în literatura citită de mine, peste tot se vorbeşte despre modul de a fi al ţiganilor. Odată creată confuzia, ţiganii îşi spuneau rromano. Credeţi că celelelte neamuri ştiu despre rromi? Aş, ei ştiu de romania, aşa că pentru ei rromano sau român este acelaşi lucru. Or , ştiindu-se că în politică românii sunt aşa cum sunt, mai adăugăm bălăcăreala de la Europa liberă, minciunile celor care reuşeau să fugă în occident şi imaginea adăugată de rromi. În orice caz, când apărea ceva care atenta la securitatea bunurilor sau al persoanei, lumea fabulează iar fabulaţiile se suprapun peste ceea ce se ştie despre români, rromano şi teama ancestrală faţă de pericol. Faceţi un bloc din toate acestea şi ve-ţi avea în faţă imaginea României văzută de cei de dincolo. Un bloc de spaimă, aşa este văzută România şi atunci când afirmi că aparţii acestui bloc, imediat eşti repudiat.
Dumnezeu ne-a dat o ţară unde până şi apa de băut merită plătită în aur, dar ca să-şi bată joc de noi ne-a înzestrat cu o clasă diriguitoare precum cancerul. Oricât ar încerca estul sau vestul să ne dea pe brazdă nu vor reuşi decât atunci când generaţii de rromi şi de români vor fi traşi în ţeapă, vor fi jupuiţi de vii sau mitraliaţi precum chinezii în pieţe atunci când nu îmţelegeau că pentru aconstrui trebuie să fie linişte şi pace; atunci când în Piaţa revoluţiei, miniştrii şi marii politicieni vor fi executaţi în public. Nici un brici nu se ascute pe palmă, este nevoie de un abraziv, nici un cal nu merge fără biciuşcă, nici un om nu devine demn fără o constrângere din afară sau dinăuntru.