Despre fericire

Despre fericire.
Mai zilele trecute, o anume televiziune bătea nebună, monedă, pe faptul că undeva era o familie construită de un bărbat şi două surori. Au doisprezece copii, şi se pare, că le merge bine. Nu trăiesc după normele noastre. Nu au telefon, nu au radio, nu au televiziune. Ştiu ceva carte, în schimb muncesc. Chipurile lor arată că sunt curaţi, că sunt sănătoşi, că de fapt nu a motive să se plângă. Nu se droghează, nu fumează, nu au acces la prostituţie şi nici la droguri. Să fie modul lor de viaţă un păcat? Elevaţii spun că da, mai ales biserica. Ce păcat? Nu poate fi vorba de incest. Bărbatul nu este rudă de sânge cu nici una dintre femei, ca atare nu se poate vorbi de consanguinizare. Adulter? Nici vorbă, nu sunt căsătoriţi după normele noastre.
Şi uite aşa am ajuns la întrebarea: de fapt, ce este fericirea? Încep cu mine. Când am fost cel mai fericit? Am câteva repere. Am fost fericit când am sătutat pentru prima dată o fată. Am fost fericit când am făcut dragoste cu femeia care mi-a dăruit primul sărut. Am fpst fericit când m-am căsătorit. Sunt fericit că la 50 de ani de căsnicie încă mai suntem împreună. Am avut legături efemere cu alte femei, dar nici una nu m-a făcut să mă simt atât de bine când făceam dragoste, când ieşeam în lume. Avem copii, aş putea spune realizaţi. Şi de fapt, toate acestea au fost doar crâmpeie de fericire. Aş putea spune că au fost nenumărate astfel de crâmpeie de fericire intercalate printre momente de muncă îndârjită pentru o bucată de pâine, pentru o locuinţă mai confortabilă, pentru un loc de muncă mai uşor. Dar toate puse cap la cap, 50 de ani de căsnicie, doi copii care răspund cu grijă la chemarea moastră, un nepot care ne-a adus numai bucurii până acum, toate puse cap la cap dau acea satisfacţie că nu am trecut prin viaţă fără să fi clădit ceva, fără să rămână ceva în urma mea. Prin ceea ce am făcut mi-am clădit fericirea mea, pentru mine şi pentru cei din jurul meu, şi acolo unde s-a putut şi pentru mulţi alţii, care poate nici nu ştiu cui să-i mulţumească. De fapt să-i mulţumească lui Dumnezeu că m-a creat, că m-a înzestrat cu cele necesare penru a le dărui şi lor un crâmpei de fericire.
Acum să mai aruncăm o privire şi spre alţii. Spunea cineva o pildă. Un om foarte bogat a vrut să-i arate fiului său cât de greu este să fii sărac. Au mers într-o zonă cu mulţi oameni săraci. Au ajuns la o familie numeroasă, tocmai mâncau. Pe masă era o singură farfurie şi toţi mâncau împreună, aveau chipurile fericite şi erau foarte gălăgioşi. Acasă, tatăl întreabă, ei ce spui fiule? Fiul răspunde; îţi mulţumesc. De aici am învăţat următoarele: ei nu au banii pe care îi avem noi, ei erau la masă toţi, ceea ce la noi rar se întâmplă, ei sunt împreună, noi, fiecare în altă parte, ei sunt fericiţi cu ceea ce au, noi, niciodată. Ei sunt fericiţi tot timpul, noi, aproape niciodată.
O altă pildă. Se spune că undeva într-o cetate, un cizmar sărac avea casa lângă un om bogat. La un moment dat, bogatul se plânge nevestii că este supărat pentru faptul că cizmarul cântă toată ziua, uneori chiar şi noaptea, de el nu poate dormi. Nevasta spune, lasă că îl liniştesc eu. A luat o pungă cu galbeni şi a mers la cizmar şi i-a oferit-o în dar. Şi astfel a intrat bogăţia pe uşă şi a ieşit cîntecul pe fereastră. Boierul dormea liniştit, cizmarul nu mai cânta. După câteva zile, fata cizmarului aduce punga înapoi. Boierule, de când a primit tata punga nu mai are somn, tot timpul tremură de frica hoţilor care ar putea să-i fure punga cu galbeni. Mulţumeşte bogatului şi pleacă. Boierul a primit punga dar s-a dus şi liniştea lui; cizmarul scăpat de grija pungii, cânta din nou de mama focului.
O altă pildă, se spune că un om bogat avea trei feciori. Pe primii doi i-a însurat cu fete bogate aşa cum a vrut el, doar prâslea a ţinut să se îsoare cu o fată săracă pe care o iubea foarte mult. Supărat, tatăl l-a desmoştenit. Ajuns la vârsta neputinţelor, bătrânul voia să afle pe mâinile cui îşi lasă grijile bătrâneţelor. Merge la cel mai mare. Acolo mare daravelă, băiatul îşi prinsese nevasta cu unul şi acum o scutura de praf. Bătrânul nici nu a mai intrat în curte, a plecat mai departe. La al doilea, este poftit la masă. În timp ce mânca, nora în camera vecină îi zicea soţului; ce dracu mai vrea şi boşorogul ăsta, îl caută moartea pe acasă şi el umblă hai-hui. A plecat bătrânul trist, dar aşa este viaţa. Ajuns, pe înserat la fiul desmoştenit, la geam se vedea o lumină palidă. S-a apropiat de geam a privit. În casă, lângă foc, cei doi soţi împărţeau un ou şi se sărutau din când în cnd.
Şi acum o ultimă pildă citită de mine dintr-o carte, un autor rus. Îmi pare rău că nu-mi amintesc numele lui. Spunea că în vremi demult apuse ajunsese vestea că undeva în răsărit, tătarii vindeau pământ, la o căciulă de bani primeai atâta pământ cât puteai ocoli într-o zi de la răsăritul soarelui până la apus. Un boier, a făcut rost de bani li s-a dus să cumpere pământ. Conform înţelegerii s-a stabilit punctul de plecare. Şi a plecat boierul, a ocolit ba un deluşor, ba o vâlcea, ba un izvor. Se apropia seara şi omul era încă departe. Când a observat, cumpărătorul s-a grăbit, dar locul de sosire era încă departe. A grăbit pasul cât a putut, s-a grăbit atât de mult încât la câţiva paşi punctul de plecare de s-a prăbuşit şi a murit.
Cicero spunea că pentru a fi fericit trebuie să trăieşti în armonie cu natura şi hotărârile tale să fie oportune.
Păcat că atunci când cineva îşi clădeşte un mod de a fii fericit, de a trăi în armonie cu natura, vin moraliştii şi cu cizmele lor cazone strivesc totul în numele unei civilizaţii pe care alţii pur şi simplu nu o vor.