Cricău2

Scriam undeva, că am fost mirat când vizitând cimitirul unguresc din Cricău, de lângă casa unui vechi cricăuan, că am fost mirat când am văzut pietrele de mărmânt culcate. Discutând cu un maghiar, acesta mi-a spus că obiceiul de a pune culcae pietrele funerare, este un obicei al evreilor unguri.
Mi s-a reproşat că plagiez din Wilipendia. Acest domn annonimus dacă doreşte să ştie, am amintiri din cricău încă de acum 60 de ani. Despre Cricău scriu ce am trăit, am văzut sau mi-au povestit bătrâni den sat.
Nu am pretenăţii savante, scriu aici pentru sufletul meu, iar dacă cineva doreşte poate citi, comenta, înjura. Treaba lui.
În ceea ce priveşte "ungurii", pentru mine nu există decât oameni şi neoameni bde naţionalitate română, maghiară şi altele.
Despre vechimea oamenilor acestor locuri, pot spune doar că la Piatra Craivii sunt urme ale unor construcţii celtice. Personal nu cred că pe vremea aceea romanii considerau Marea Mediterană ca un lac interior.
Aici sunt multe de spus, dar, mă voi rezuma la unele constatări personale.
Îmi amintesc de vremea când eram copil. Primăvara, mai ales, în zilele de sărbătoare, fie preotul Munteanu fie primarul Iuliuţ Mitrofan, aveau obiceiul de a se plimba de-alungul satului. Pe la porţi, săteni se adunau şi jucau cărţi (câte un filcău). Primarul sau preotul se oprea pe la ei şi intra în vorbă cu ei. Îl întreba pe Ion dacă vaca mai este bolnavă, îl mai certa pe Gheorghe că fiul lui face bolunzâi, îl mai întreba pe Niculae a lui Coti dacă Ana s-a înzdrăvenit. Îl felicita pe Pătru lui Beciu că s-a mai datpe brazdă şi era supărat că Laie zis Beligă se tot ţine de furtişaguri. În acei ani, primarul a avut grijă ca satul să aibă un trotuar pietruit, trotuar din care unele părţi mai sunt şi azi, în partea pe vale, de la podul lui Trăian la Vinii şi până la puntea lui Lenuţa de la boltă, pe la Grofu, şi pe la şcoală. Aşa era atunci, cum şaptezeci de ani.